În ultimele zile, PSD a reușit exact ceea ce și-a propus: să fie în centrul atenției. De la consultările de la Palatul Cotroceni, declanșate de retragerea sprijinului pentru premierul liberal Ilie Bolojan, până la decizia de a-și retrage miniștrii din Guvern, partidul a dominat agenda publică. Dezbateri, avertismente, reacții politice și chiar panflete, toate au gravitat în jurul unei singure teme: criza politică generată de PSD.
Până acum (și avem o istorie de mulți ani cu PSD), cred că ne-am convis cu toții că stabilitatea nu este o prioritate reală. Este clar că, în lipsa conflictului, dispare și mobilizarea. Fără un „dușman”, fără tensiune, fără criză, ce mai rămâne ca motor politic? Într-un peisaj calm, responsabilitatea guvernării devine centrală, iar PSD nu vrea să-și asume nimic. În plus, e mai comod să fii în opoziție. Într-un peisaj conflictual, însă, vina se distribuie… sau se aruncă pe Bolojan.
Așa ajungem la ceea ce numim „oboseala electoratului”.
Scandalurile sunt frecvente și, mai grav, se normalizează. S-au normalizat deja și există un tipar repetitiv: apare o dezvăluire, opinia publică reacționează, subiectul domină „prima pagină”, apoi, treptat, interesul scade, iar totul este uitat până la următoarea criză. Este o curbă aproape predictibilă, în care indignarea colectivă are termen scurt de valabilitate. Conflictele politice, la rândul lor, se repetă fără o rezolvare clară. Unele au avut consecințe (parțial cazul Dragnea, de exemplu), dar altele nu. Există situații în care scandalurile nu duc la responsabilitate politică reală: acuzații de plagiat care nu schimbă nimic (e o listă lungă aici), lideri implicați în controverse (Nordis, de exemplu) care rămân în funcții (Grindeanu??). Mesajul transmis este că nu se întâmplă nimic.
În acest context, alegătorii devin inevitabil dezinteresați sau cinici. După mai bine de trei decenii în care PSD a fost constant la guvernare sau a influențat decisiv scena politică, apare o stare de saturație și vorbim de o formă de resemnare: „toți sunt la fel”, „nimic nu se schimbă”, „nu are rost”.
Iar aici apare riscul major. Pentru că oboseala electoratului nu este neutră, ci avantajează partidele cu un bazin stabil, disciplinat, care votează indiferent de context. În timp ce votanții mai mobili renunță, cei fideli rămân, iar diferența se vede la urne. S-a văzut deja, nu? Dar nu pentru trandafiri.
Nu cred că PSD a construit explicit această strategie, dar cu siguranță operează într-un sistem în care oboseala publicului devine un avantaj. Un sistem în care zgomotul constant reduce impactul fiecărui scandal, iar conflictul permanent devine normă. Ne-am obișnuit, până la urmă. „Toți sunt la fel”, „nimic nu se schimbă”, „nu are rost”.
