Încă de când a apărut în spațiul public și am înțeles ce culise duce în spate, mi-am spus mereu că ar fi fost o mare nenorocire ca rușii să fi găsit pe cineva carismatic și inteligent pe care să-l trimită în războiul ăsta. Că atunci picam sigur. Chiar și noi, ăștia care ne dăm aere de inteligenți. Căci frustrarea în România e la cote maxime.
Mă uitam la reportajul jurnaliștilor de la Recorder făcut din mijlocul protestului degenerat din Centrul Vechi și mă gândeam că, sigur, manifestările sunt de un nivel îngrijorător. Însă nemulțumirile sună, în esența lor, aproape la fel ca nemulțumirile noastre. O clasă politică indecentă, incapabilă, nepregătită, lipsită de substanță, preocupată doar de propriul interes și de propriile jocuri. Toate astea se acumulează. Și faptul că nimic nu se plătește face ca frustrarea să fie la cote absolute nu numai în rândurile oamenilor care umblă acum îmbrăcați în steaguri pe străzi. Și în cazul nostru durerea e aceeași. Și dacă ceva ne unește cu adevărat astăzi aceea e durerea.
Dincolo de propagandă, dincolo de minciunile care se scriu sau se spun prin viu grai și se transformă în niște fabulații îngrozitoare, pe toți ne doare țara asta. Așa cum e ea acum. Sigur, unii dintre noi înțeleg că nu dai foc la casă dacă pereții încep să cadă, ci te apuci și renovezi. Alții cred că e mai simplu să dai foc, indiferent de costuri. Și probabil că e mai simplu să distrugi decât să repari, dar în realitate avem aici două axe. Una pe care ne întâlnim cu toții, și anume durerea de a trăi într-o țară în care nicio eroare nu se plătește cu adevărat, și alta pe care ne despărțim, pentru că unii dintre noi, momentan suficient de mulți, nu credem că soluția e să distrugem tot.
Pe fondul ăsta am fost divizați. Și pe fondul ăsta Georgescu a putut să însemne ceva în aceste luni. Pentru fiecare dintre noi. Indiferent de sensul și modul în care ne-a afectat.
Citeam zilele trecute că Georgescu nu e boala toată, e doar un simptom al ei. Și cred că tărie că așa stau lucrurile. Georgescu în sine e nimeni. E un personaj comunistoid apărut din măduva sistemului, care a spus nimic și a livrat nimic. El e de o irelevanță dureroasă. Căci, în realitate, relevant e faptul că a putut ajunge atât de departe spunând nimic. Pentru că țara asta, dintr-un punct încolo a încetat să ne mai ofere normalitatea. Și unii dintre noi au decis, dacă tot nu e nimic normal în România, de ce n-ar susține cu toată puterea un om a cărui singură trăsătură vizibilă e aceea că duce incoerența la un nivel de spital de boli nervoase? Spunându-ne să ne trezim în conștiință.
Ei bine, exact conștiința a fost problema noastră de la bun început. Am fost prea conștienți de răul din jur. Ceea ce ne-a făcut să fim furioși. Apoi revoltați. Apoi deprimați. Și pe fondul acesta depresiv a apărut un personaj care vorbește despre nimic. Și unora li s-a părut fabulos. În timp ce alții au recunoscut tiparul toxic și au reacționat la fel de puternic, dar în celălalt sens, cel al dezgustului.
O să fie nevoie de timp ca să trecem peste ce am trăit în aceste luni. O să fie nevoie de timp ca toată lumea să se dezmeticească din povestea asta. Căci poporul lui Georgescu nu în conștiință s-a trezit. Ci în inconștiență. Și a vrut, pentru câteva săptămâni, să dea foc unei țări. Atât a putut, e adevărat. Dar va fi nevoie să treacă niște timp ca să fie iertați și va fi nevoie de niște timp ca să uităm. Astfel încât să ne regăsim din nou, frățește, în aceeași durere.
