E genul de știre la care te uiți de două ori, sperând că ai înțeles greșit. Sau genul de știre pe care, decât să o mai dai, mergi și te culci, cum spunea amicul meu Tiberiu Szasz. Nimeni nu spune că nu trebuie să ne protejăm copiii.
Dacă un câine pare agresiv, e normal să ne îngrijorăm. Dar între grijă și violență e o distanță mare. Ce s-a întâmplat acolo nu e despre siguranță. E despre cum reacționăm, ca popor, când simțim frică sau neputință.
Despre educația emoțională pe care o avem. Dăm cu parul. La propriu.
Sunt multe astfel de cazuri care trec nevăzute. Și nu doar în sate. Se întâmplă în orașe, în gospodării, în spatele blocului. Otravă, bătaie, ură.
Dar nimeni nu vorbește despre rădăcina problemei: ce fel de oameni devenim când vedem o viață care nu contează pentru noi și alegem să o distrugem, să reacționăm în baza gândirii unui psihopat, a furiei?
Cruzimea față de animale nu e doar o problemă morală. E o fisură psihologică gravă, care spune multe despre noi. Arată cum gestionăm furia, cum vedem empatia, cât de departe suntem de ideea de vinovăție. Și mai ales, ce le transmitem copiilor care văd sau aud astfel de lucruri.
Nu putem construi o societate sănătoasă dacă tratăm viața, oricare ar fi ea, ca pe un obiect care ne încurcă. Nu putem cere bunătate într-o țară în care copiii cresc văzând cum moartea devine „pedeapsă”.
E timpul să ne uităm mai adânc. Nu la câini, ci la noi. Ce ne face să reacționăm cu atâta violență? Ce ne învață să lovim, în loc să înțelegem, să tragem aer în piept și să acționăm lucid?
Poate că e momentul să vorbim serios despre Evul Mediu din care pare că nu mai ieșim.
