Oana Gheorghiu este cunoscută a fi una dintre cele mai inimoase dintre românce, fiind una dintre fondatoarele Asociației Dăruiește Viață care a reușit să construiască un spital de la zero din bani donați de către români.
Demersul „Noi facem un spital”, susținut de 350.000 de oameni și de 8000 de companii, a fost premiat anul trecut în cadrul Galei Societății Civile.
Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au vorbit mereu despre acest proiect al asociației Dăruiește Viață ca despre un exercițiu colectiv de empatie și au reușit să demonstreze că, atunci când o cauză e bună, ea găsește întotdeauna oameni buni care să se alăture ei.
Împreună cu Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu este un model de implicare civică și de altruism. Așa că numirea ei în cadrul Autorității care se ocupă cu acreditarea spitalelor din România este una dintre puținele vești bune ale acestei perioade.
Cu atât mai mult cu cât avem garanția că numirea ei aduce în cadrul Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate atât un om altruist, conștient de propria misiune, dar și un om care cunoaște foarte bine problemele sistemului, pentru că de ani întregi se luptă pentru îmbunătățirea lui. E adevărat, din baricada societății civile, unde e destul de greu să faci față multor provocări.
Într-un interviu acordat acum ceva timp publicației noastre, Oana Gheorghiu a vorbit despre sensul implicării, așa cum îl vede ea.
„În primul rând, eu cred că noi ar trebui să înțelegem că, deocamdată nu avem ce să așteptăm de la politicieni, ci de la noi înșine. Noi nu avem leadership în România, nu avem oameni care să ne inspire și să ne motiveze. Și atunci trebuie să înțelegem că a noastră clasă politică este foarte jos, foarte incompetent și trebuie s-o ajutăm să crească. Competența este, în momentul acesta, destul de bună în zona ONG-urilor.
Acesta este un paradox că am ajuns să avem oameni competenți în zona ONG-urilor și mai puțin competenți în zona guvernamentală. Și atunci ce trebuie să facem? Să punem mâna să facem noi și să punem presiune asupra guvernanților, ca să se simtă obligați și să le fie rușine. Dacă ne resemnăm, ce-am rezolvat? Noi nu putem trăi în bula noastră, unde e frumos și bine. Nu putem, pentru că mergem spre casă pe o stradă murdară, că ajungem la un spital unde suntem umiliți și nu avem ce ne trebuie, copiii noștri merg la școală și vedem ce se întâmplă. Trebuie ca noi să acționăm până când îi determinăm și pe ei să acționeze. Nu putem altfel, nu există altă cale. Resemnarea și dezamăgirea nu ajută la nimic.”
