Semnele au existat încă de la începutul anului 2000, când două Românii se priveau cu neîncredere, din colțuri opuse. Dar ceea ce atunci părea o excepție istorică, azi s-a transformat în normă. Între timp, două tabere ale României nu doar că s-au cristalizat, dar au devenit ireconciliabile în percepții, în discurs și în viziune despre viitor.
Suntem o țară fragmentată ideologic, una în care nu mai există o „limbă comună” pentru a lua decizii colective, fără un minim consens asupra valorilor fundamentale: democrație, stat de drept, drepturile omului, rolul statului în economie. Nu se mai discută idei, ci se atacă persoane. Nu se mai negociază, ci se ridică ziduri.
În spațiul public, dialogul rațional a fost înlocuit de suspiciune, furie și dezinformare. Pe rețelele sociale, limbajul s-a radicalizat. Frustrări vechi, ignorate ani de zile, au erupt în forme violente și neargumentate. Se caută vinovați, se distribuie etichete, crește neîncrederea în ceilalți, în instituții, în democrație.
Diferența față de trecut este că astăzi vedem divizarea, o trăim direct. Nu mai suntem izolați în cercuri limitate, nu mai trăim doar în bule confortabile. Algoritmii ne expun la ceea ce crede și simte „cealaltă tabără”. Și confruntarea nu e doar ideologică, e emoțională. E despre frică, despre loialitate, despre identitate.
Această fragmentare ne afectează mai mult tocmai pentru că acum suntem mai conectați ca niciodată, dar și mai dezbinați ca oricând. Vedem ruptura și nu știm cum, sau dacă, mai poate fi reparată.
Alegerile din 18 mai nu vor rezolva această problemă. Doar o vor confirma. Și, poate, ne vor obliga să ne întrebăm: care e viitorul unei țări care nu mai vrea să stea la aceeași masă?
