Trebuie să reparăm ce s-a rupt în aceste luni lungi, tensionate și apăsătoare de campanie, și trebuie să refacem țesătura socială slăbită de frică, de oboseală și de cinism. Să reconstruim punțile dintre oameni, între generații, între cei care mai cred că adevărul contează și cei care, poate, l-au pierdut din vedere.
Și, atenție, chiar dacă George Simion nu câștigă, AUR nu dispare. Pericolul pe care îl reprezintă nu stă într-un singur nume sau într-o față de afiș, ci în vocea, forma și energia unui discurs care mutilează democrația. Un discurs care promite „salvarea”, dar aduce doar ruptură. Eu nu mă raportez la AUR doar ca partid, ci ca simbol al radicalizării frustrării, normalizării urii și ambalării fricii într-un steag național.
Avea, poate, și România nevoie de o mișcare de extremă, așa cum vedem în toată Europa. Dar nu mă așteptam să fim atât de vulnerabili în fața ei. Să nu avem anticorpi. Să nu recunoaștem semnele. Suntem un popor traumatizat. Copiii unor copii traumatizați. Am moștenit o tăcere grea și o înfricoșare transmisă genetic, iar urmele dictaturii nu s-au șters, ci trăiesc în felul în care ne alegem liderii.
Și exact asta exploatează discursul extremist: slăbiciunea noastră colectivă, nostalgia prefabricată, promisiunile deșarte care sună bine doar când nu mai ai speranță. Populismul gol de conținut nu oferă soluții, ci doar inamici. Nu construiește, ci arată cu degetul. Nu conduce, ci doar strigă.
Scriam, în aprilie, că Simion e pierdut. Că bâjbâie prin întuneric. Că nu mai are arme și nici ceva real de oferit. A epuizat tot ce putea consuma în campania trecută și nu mai poate poza în soluție nici măcar pentru electoratul suveranist. Iar ultimele lui acțiuni doar confirmă această ipoteză.
Astăzi, a menționat într-o postare de pe blogul său că „pe 18 mai, românii vor vota și pentru asta: cine dă ochii cu poporul și cine fuge de el”. Ce ironie amară! Ce glumă! Dar nu e de râs, căci s-a întrebat recent:
Ce să facă el cu noi?
Cu cei care îl contestă. Cu cei care vorbesc. Cu cei care nu acceptă direcția lui.
Să ne pună pe o listă? Pe mai multe? Să ne stigmatizeze? Să ne jupoaie în piața publică? Să ne trimită în exil? Să ne interneze, să ne închidă, să ne tortureze sau omoare? Să fie un accident, nu din motive politice. Să dea bine în fața lui Putin? Și a lui Trump? Să mulțumească dictatorul și unul care vrea să ajungă dictator?
Noi… ce facem cu el?
Ce facem cu discursul lui? Cu ideologia lui? Cu cei care cred în el? Îi ignorăm?
Nu. Ieșim și vorbim. Explicăm. Învățăm din istorie. Nu mai avem luxul de a fi spectatori pentru că România nu-și mai poate permite încă un întuneric. Fiecare tăcere din trecut a costat prea mult. Și după 18 mai trebuie să vorbim și să reconstruim. Începem cu relațiile și poate ajungem, cândva, și la încredere. Dar o facem în lumină și libertate.
