Ne mai putem baza pe democrație, dacă e atât de obositor să o protejăm în fiecare zi? Privim în jur și ne întrebăm, de câteva luni bune, cum am ajuns aici și cum de am uitat atât de repede cum arată o dictatură, încât unii o votează de bunăvoie.
Poate nu credem că e posibil ca un astfel de regim să fie impus aici. Poate ne vedem imuni și trăim cu iluzia că „nouă nu ni se poate întâmpla”, deși istoria ne lovește imediat peste față. O democrație rezistă la atacuri doar cu instituții puternice. Sunt instituțiile noastre cu adevărat puternice? Sau doar sperăm să fie?
Democrația, fără instituții solide, e ca o cortină subțire în fața unui uragan. Și știm cu toții ce se apropie. Îl vedem. Îi cunoaștem discursul, grimasele, promisiunile. Dar tot îl ascultăm. Mulți îl aleg. Mulți îl protejează. Mulți cred în salvarea lui. De ce?
Aș vrea să știu. Nu din aroganță. Ci pentru a înțelege. Ce vă convinge? Ce vedeți în el? Ce promite și ce trezește în voi?
Mai bine întreb altfel: ce e democrația, de fapt, și de ce am mai avea nevoie de ea? Când totul e greu, scump, prost organizat, umilitor? Când spitalele sunt șubrede, drumurile periculoase, politicienii corupți și administrația sufocantă? Când salariile sunt mici, prețurile uriașe, viitorul incert? Cine mai are timp pentru principii când frigiderul e gol și viitorul stă pe pauză?
Și totuși, democrația nu e despre confort. Nu e despre promisiuni. Nu e despre „cine dă mai mult”. E despre dreptul de a spune nu. De a critica. De a întreba. De a protesta. De a schimba. Este acel spațiu fragil în care putem construi ceva, oricât de imperfect, fără să ni se impună tăcerea.
Iluziile salvării vin întotdeauna cu un preț. Iar acel preț este libertatea. Și dacă o pierdem, cui vom cere socoteală? Cine își va asuma vina? Sistemul?
România nu-și permite să cadă în dictatură. Nu după 50 de ani de întuneric. Nu după 35 de ani de reconstrucție.
Cine are curajul să apere democrația, chiar și când nu pare convenabilă, chiar și când nu e perfectă? Ce facem când e în pericol?
