Cum este posibil ca, într-o lume în care elevii cresc cu inteligență artificială, se informează de pe platforme internaționale, învață să gândească global și să-și exprime opiniile în mod argumentat, să i se arunce, cu dispreț față de actualitate, într-un secol în care literatura era doar o unealtă de moralizare săracă, o înșiruire de personaje schematice și de teme prăfuite?
Să fim sinceri: Slavici și Creangă nu mai au ce căuta la un examen național în 2025.
Nu pentru că nu ar avea o anumită valoare istorică, ci pentru că au devenit irelevanți pentru un tânăr de 18 ani care trăiește în haosul lumii actuale, cu provocări reale legate de identitate, justiție socială, mediu, tehnologie și viitor.
Ce relevanță mai are Moara cu noroc pentru un elev care citește Yuval Noah Harari sau Margaret Atwood? Ce dezvoltare intelectuală poate oferi o analiză rigidă a unei nuvele moralizatoare, în comparație cu o reflecție despre cum literatura poate fi folosită pentru a înțelege lumea de azi?
În plus, Slavici nu este un model. Colaboraționismul său notoriu cu regimul habsburgic și ideile sale conservatoare, ca să nu spunem reacționare, sunt în totală disonanță cu valorile unui învățământ care ar trebui să promoveze toleranța, gândirea liberă și drepturile omului.
Subiectul al III-lea ar trebui să fie cea mai vie, cea mai relevantă parte a examenului. Ar trebui să ofere elevilor spațiu să-și exprime opiniile, să conecteze literatura cu viața, să demonstreze că au înțeles ceva profund despre condiția umană, despre societate și despre ei înșiși.
În loc de asta, le cerem să regurgiteze comentarii învățate pe de rost, să bage în paragraf “reflecția socială”, “componentele de structură și de limbaj artistic”, să mimeze gândirea într-un teatru absurd al prefăcătoriei academice. Elevii știu că nu se evaluează creativitatea, ci conformismul.
Iar asta este o crimă tăcută asupra gândirii lor. Se vorbește de ani de zile despre reformă, despre competențe, despre dezvoltarea gândirii critice. Dar, când vine momentul concret de a pune aceste principii în practică, adică în momentul în care evaluăm ceea ce contează cu adevărat, Ministerul Educației se comportă ca un mecanism ruginit care funcționează pe baza inerției și fricii de schimbare.
În loc să le cerem elevilor să analizeze cum se reflectă alienarea într-un roman contemporan, cum funcționează limbajul manipulării în discursul public sau cum poate literatura să combată stereotipurile sociale, îi trimitem să “demonstreze apartenența la specia literară” a unei opere de secol XIX, într-un limbaj artificial, golit de orice sens viu.
