Și acestea sunt doar câteva titluri din ultimele 12 luni. Doar câteva. Câte altele nu au mai ajuns în presă, câte nu au mai fost cercetate, câte au fost clasificate drept „violență în familie” și atât?
De câte cazuri mai este nevoie pentru ca statul român să folosească, fără ezitare, termenul de femicid? Când recunoaștem, oficial, că uciderea femeilor reprezintă un fenomen sistemic, nu o serie de tragedii izolate?
În majoritatea cazurilor, agresorii erau deja cunoscuți de autorități. Victimele ceruseră ajutor. Înregistraseră plângeri. Unele aveau ordine de protecție. Cele mai multe crime au avut loc după ce agresorul mai exercitase anterior diverse forme de violență fizică sau psihică asupra victimei. Dar nimic din toate acestea nu le-a salvat. Nu au existat sancțiuni pentru agresori. De ce?
Pentru că sistemul nu protejează, ci reacționează târziu și ineficient. În teorie, avem un sistem de suport, dar legea nu se aplică în mod real pentru a asigura o protecție reală a victimelor și a supraviețuitoarelor. Crimele au fost comise, de multe ori, pentru că au existat lacune în felul în care au intervenit autoritățile.
Instituțiile cooperează prost între ele, iar polițiștii, procurorii și judecătorii trăiesc în aceeași cultură în care fetele sunt învățate să se ferească, să se protejeze, să fie în alertă. În care femeile sunt întrebate ce purtau și de ce nu au plecat mai devreme. Judecători, polițiști, procurori – toți vin din aceeași societate care normalizează violența prin proverbe și prejudecăți repetate. Copiii cresc în România cu proverbe despre „bătaia care e ruptă din rai”, cu filme de acțiune în care bărbatul cucerește cu forța, cu familii în care mama se sacrifică și tata se impune. Ajungem adulți și reproducem ce am văzut. Apoi, femeile merg noaptea cu cheia în mână. Își trimit locația live. Evită locuri izolate. Se avertizează una pe alta. Își cumpără spray-uri cu piper. Își iau toate măsurile. Dar pericolul nu este doar pe stradă. E în casă. Și are chipul iubitului, fostului iubit, soțului, concubinului.
România are o legislație, în teorie. Avem ordine de protecție. Avem centre de urgență. Avem campanii. Dar în realitate? Ne lipsește aplicarea. Ne lipsesc oamenii pregătiți, empatici, care să înțeleagă femicidul și dinamica violenței și să nu mai întrebe „de ce ai rămas?”, „ce ai purtat?”, „ce i-ai spus?” sau să arunce cuvinte: „te victimizezi”, „nu e așa rău”, „vrei doar atenție”.
Femicidul reprezintă expresia finală a unui sistem care minimizează agresiunea și protejează agresorii. Este rezultatul unei societăți care refuză să ia în serios violența de gen.
Și societatea va rămâne așa până când autoritățile vor trata fiecare sesizare ca o urgență, nu ca o bătaie de cap, până când vom recunoaște oficial femicidul ca formă distinctă de crimă, cu statistici, prevenție și politici clare.
Și titlurile despre care vorbeam în introducere:
„O femeie din Neamț a fost ucisă de iubitul său, care apoi a amenințat că se sinucide”