Atunci când părinții poartă greutăți, copiii învață să tacă.
Nu am știut mult timp de ce simțeam mereu nevoia să fiu „cuminte”.
Să nu deranjez.
Să nu cer prea mult.
Să nu fiu o povară.
M-am obișnuit devreme cu ideea că liniștea mea poate aduce puțină pace în haosul altora. Părinții mei au avut problemele lor. Poate că n-au vrut niciodată să mă afecteze. Poate că au crezut că nu văd, că nu aud, că nu simt. Dar un copil simte mai mult decât înțelege. Și își face lumea după umbrele din casă.
Am învățat ce e tensiunea dintr-o cameră fără să știu cuvântul. Am recunoscut ce înseamnă neputința uitându-mă la privirile pierdute ale lor, alți doi copii neștiutori și care doreau să le fie bine.
Am știut că tata era supărat, chiar dacă zâmbea. M-am făcut mic, invizibil, dar inima mea era mereu acolo, atentă, conectată, încercând să-i „repar”.
Copiii care cresc așa devin buni observatori. Devin empatici. Devin responsabili înainte să știe ce înseamnă să fii copil. Își trag puterea dintr-un dor nemărturisit după ceva ce nici n-au avut pe deplin: siguranța.
Și nu scriu asta ca o acuzație. Nu vreau să dau vina.
Doar că, uneori, e important să spunem: copiii nu doar privesc. Ei absorb. Se modelează după fisurile celor mari. Și uneori, le duc cu ei toată viața.
Poate că eu, azi, încă mai învăț să cer. Încă mă întreb dacă am voie să deranjez. Încă mă gândesc de două ori înainte să spun ce simt. Pentru că undeva, în copilul din mine, încă există ideea că e datoria mea să „țin pacea”.
Dar adevărul e că un copil nu ar trebui să fie nici scut, nici mediator, nici paznic. Ar trebui doar să fie copil. Restul, e al nostru, al adulților. Ei știu că simt asta și au vrut să vorbesc. Și asta îi face cei mai buni părinți…
