#aiciseviseazălaschimbare e mai mult o experiență decât o piesă de teatru. Mă bucur că am fost. Am înțeles, cu ocazia asta, un pic mai bine România, care în ultimul timp mi-a părut cam străină.
Pe drumul de întoarcere spre casă, în mașină, minute întregi s-a tăcut. Nu era de la frig. Era altceva…
O aud totuși pe prietena mea, care m-a însoțit în această experiență: “Eu n-aș putea spune nici la psiholog ce au spus oamenii ăia pe scenă. De asta cred că ce tocmai am văzut e greu. Că e incredibil de greu să te joci pe tine.”
Eu aveam încă gândurile lui Istvan în cap: “M-am simțit singur în fiecare clipă a drumului meu. Am decis să îmi asum public ceea ce sunt ca să nu se simtă singuri și alții, ca să nu se mai ascundă atâția”.
Citatul e aproximativ. Nu-ți poți lua, din păcate, notițe la teatru.
Pe scenă s-au spus povești. Toate personale. Mai puțin ultima, care a fost despre o generație. Generația românilor care s-au născut cu telefoanele în mână. Generația în care azi ne punem toată speranța. O generație în care eu, personal, cred.
Pe scenă s-au spus frici. S-au explicat traume. S-au identificat cauze și efecte. S-a vorbit despre vulnerabilitate, despre cât de singuri suntem, chiar dacă ne înconjurăm de oameni.
S-a făcut un portret al României pe generații și, cumva, am înțeles că România nu e o chestie abstractă și nu e o formă fără fond pe o hartă.
România sunt și eu, ești și tu, este și ei, și ele, e părinții noștri, bunicii noștri. Cărora le ducem mai departe traumele. Sau le vindecăm. Mai rar.
România e o sumă de povești. Și de frici. Și de revolte. Și de lacrimi. Și de reușite. Toate personale.
“Aici se visează la schimbare” ne amintește că nu suntem, totuși, chiar atât de mici. Și că, dacă putem vorbi vreodată despre o schimbare reală, atunci schimbarea aia trebuie să fie a noastră. Trebuie asumată cu forță și curaj. Curajul de a recunoaște în primul rând că nu suntem nici noi perfecți. Curajul de a spune de ce ne temem. Și de a ne lupta cu noi înșine ca să ne temem mai puțin. Și să facem mai mult.
Evoluția de la prima la ultima generație e semnificativă. România s-a schimbat totuși.
De la:
“Mi-e frică de zbor. De înălțimi. Am rămas un om mic, închis într-un univers limitat, cu orizonturi înguste.”
La:
“M-am plimbat prin toată lumea. Am ajuns să particip la evenimente mari, unde mă simt mică. Și sentimentul acela că sunt mică e un indicator al faptului că evenimentele au semnificație mare”.
Ce simt acum și cum văd lucrurile în lumina aruncată asupra mea de această piesă pusă în scenă de Carmen Vidu?
Privind România așa, ca suma poveștilor și a traumelor noastre, parcă o iubesc mai mult și o înțeleg mai bine. Parcă mi-e totuși clar că durerile nevindecate vor genera mereu noi dureri. E ca atunci când, abuzat fiind în copilărie, vei abuza, la rândul tău, la maturitate.
România nu e bine. România nu și-a rezolvat o grămadă de traume. Nu s-a vindecat de Revoluție. Nu s-a vindecat de mineriade. Nu s-a vindecat de Colectiv. Nu s-a vindecat de 10 august. România a fost abuzată în multe feluri. România s-a simțit trădată, umilită, batjocorită, blamată pentru că era prea grasă, prea slabă, prea gălăgioasă, prea proastă, prea credulă, prea naivă, prea săracă. Și nimeni nu i-a pus vreodată oglinda în față și nici n-a scăzut nota la purtare celor care i-au făcut asta. Așa că România a învățat să abuzeze. Și a început cu ea însăși.
