Când eram copil, mi-am promis că nu voi schimba asta și că vor coexista atât grija și empatia pentru oameni, cât și autoritatea dată de profesie. Știu, unii ar putea spune că îmi dau aere, că nu are un puști de vârsta buletinului să reflecteze la asta. Ba are.
Și prea puțin îmi pasă de ce interpretează unii din ce scriu. Pentru un copil care, din diferite motive, s-a maturizat emoțional când alții numărau prostiile pe care le făceau și lunile de pedeapsă primite acasă, mă consider în măsură să mă raportez la Petruț cel de acum zece ani cum o fac acum, privind în urmă.
Știam clar că orice aș fi devenit, profesor, psiholog, medic, gunoier, avocat, promoter (le includ pe toate fiindcă-s importante pentru societate în aproape egală măsură), nu mi-aș fi pierdut interiorul. Nu aș fi renunțat să privesc clientul, pacientul etc. ca pe o ființă din carne și oase, la fel ca mine, cu dorințe și vulnerabilități.
Deși tevatura dată de viața de adult mi-a estompat puțin percepțiile inițiale, s-a întâmplat ceva recent, ceva care mi-a trezit în conștiință acest principiu fundamental de care îmi promisesem că nu mă dezic.
Un elev începuse să nu își mai facă temele. La asta s-a adăugat starea proastă de spirit, agresivitatea, tristețea din privire. Primul impuls a fost să mă răzvrătesc, să contactez părinții, să iau măsuri. Până vineri, când același elev a jignit grav pe un altul și a refuzat să își ceară scuze. A plâns și s-a retras în bancă.
Pentru un moment, același impuls autoritar se înfierbântase în mine, dar am decis să discutăm între patru ochi. Eu în fața sa, el cu privirea în pământ. L-am rugat să mă privească în ochi și să nu se teamă, că știu de unde provine furia aceasta și că nu are legătură cu deranjul provocat de colegul său. I-am luat mâinile și i-am spus că e în siguranță.
Și așa mi-a mărturisit că tatăl fusese plecat trei luni în interes de serviciu, iar acum era acasă. Voia să petreacă fiecare clipă cu el, înainte de a se întoarce acolo. De aceea și temele nerezolvate și frustrarea din clasă, nu accepta să treacă prea repede timpul.
L-am îmbrățișat, i-am spus că temele le va recupera în vacanță și că se poate bucura de prezența tatălui. Nu știți cum s-a schimbat și cât de docil a devenit dintr-o dată! Aș fi vrut să îi vedeți zâmbetul. Unde vreau să ajung? La ideea primordială că noi nu suntem roboți și că sentimentele sunt importante. Empatia fluidifică relațiile și încrederea. Și orice profesie ai avea, încearcă să începi prin a-l înțelege pe celălalt, abia apoi poți face restul.
