Pe Gabriela n-o cheamă Gabriela. E un nume pe care i l-am dat noi, ca să-i protejăm identitatea, considerând că o parte dintre lucrurile pe care ea le știe sunt importante astăzi, în condițiile de acum, pentru public. În linii mari, Gabriela își amintește că George Simion era un licean al cărui principal talent era un tip de agresivitate pe care o manifesta cu cei mai slabi, dar și faptul că făcea mișto de oricine putea. Piesa lui preferată era ”Dac-aș fi pentru o zi președinte” a celor de la Paraziții. Și pare a-și fi păstrat linia, căci n-are nicio problemă să lase țara amanet fără cuvinte.
Dar mai bine s-o ascultăm pe Gabriela. Pe care am rugat-o, în primul rând, să ne spună de ce și-a dorit să povestească toate aceste lucruri despre George Simion.
”Am 39 de ani și îmi doresc ca România să rămână pe această direcție pro-europeană, unde lucrurile sunt departe de a fi perfecte, dar unde putem să gândim liber, să trăim și să muncim liber. Cred în schimbare, dar nu o schimbare care să ne apropie de Belarus, ci o schimbare care să vină în primul rând din partea fiecăruia dintre noi. Vreau să mă uit în ochii copiilor mei și să le pot spune că nu am fost complice prin tăcere.”
Povestea ei construiește imaginea unui personaj cel puțin ciudat, cu tendințe agresive, care lovea fetele din clasă.
„Dac-aș fi pentru o zi președinte, v-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde” era melodia preferată a lui George Simion în liceu. Cât de ciudat a evoluat totul, că acum, după atâția ani — să fie aproape 20 — chiar a ajuns să candideze la președinție.
George Simion de acum nu s-a schimbat mult în anii ce au trecut, pare să nu se fi schimbat deloc, dimpotrivă.
A fost mereu agresiv și bully: în vizorul lui erau cei mai cuminți elevi ai clasei, singuraticii, cei care ascultau altă muzică decât ce asculta el și cei mai studioși. Avea o aversiune fățișă față de cei care nu îi împărtășeau ideile sau stilul de viață. Era în permanență în conflict cu câte cineva — dacă nu era cineva din clasă, fetele pe care nu se sfia să le lovească (spun asta pentru că, fiind vorba de profilul uman-filologie, erau foarte puțini băieți în clasă), erau susținătorii altor echipe de fotbal de la alte clase, pe care el îi înjura, apoi fugea.
George Simion nu mi-a lăsat impresia că ar avea prieteni sau persoane apropiate, doar cunoștințe sau oameni care râdeau la glumele lui nesărate, la adresa celor pe care îi considera inadecvați, care cumva îi aprobau tacit comportamentul.
Nu învăța prost, nu era nici top, cu profesorii nu îmi amintesc să fi avut conflicte, dar îmi amintesc perfect că îi plăceau profesorii misogini (da, aveam și așa ceva), care se purtau la limita bunului simț cu elevele.
În clasă era bully-ul desăvârșit. Avea colegi pe care îi tachina constant, zilnic; uneori a aruncat chiar cu un cotor de măr într-o colegă — nu îmi mai amintesc în ce categorie de „persoane indezirabile” intra aceasta. Cu fanii rapidiști sau dinamoviști nu intra în conflict real, juca un rol de agitator: doar îi înjura și fugea (tehnica bățului prin gard).
Nimeni nu știe prin ce anturaj umbla; ce se știa era că avea legături cu galeria de la Steaua și că se ocupa cu ceva comerț de materiale de tip merchandise.
Întotdeauna mi-a lăsat impresia că este avid de atenție — toate acțiunile lui erau de bravadă, de a atrage cumva atenția și mereu o făcea într-un mod agresiv, umilitor față de ceilalți. Ieșirile lui în spațiul public cu apelative jignitoare, cu amenințări, îl arată pe același George Simion de acum 20 de ani — calmul și figura de om care evită conflictul sunt doar de fațadă. Nu aș avea încredere să îi dau votul meu acestui om, nici dacă ar fi singura opțiune de vot din buletin.” – își amintește fosta colegă de la ”Gheorghe Lazăr” în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA.
Tot ea ne-a arătat niște fotografii din tinerețea lui Simion. Vi le prezentăm, ca să ne cunoaștem mai bine extremistul.
