Când o să fiu mare, vreau să fiu ca David Popovici!

Căci fiecare tipologie de influencer are următorii pe care îi merită. La propriu. Exact așa cum și țara are politicienii pe care îi merită. Suntem într-o simbioză cu reprezentanții noștri, fie că sunt din domeniul cunoașterii, politicii sau marketingului. Ne plac oamenii care seamănă cu noi, care nu ne fac să ne simțim prost, care nu ne fac să ne simțim mici și inferiori, care ne dau sentimentul că, “dacă ăla a reușit și n-are nici măcar liceul terminat, atunci sunt și eu un individ adecvat”. Și cam asta căutăm în ultimii ani: adecvarea. Nu ne mai place să fim diferiți.

N-a fost mereu așa. Unul dintre lucrurile care s-au schimbat la noi în ultimii ani e acela că am încetat să mai privim în sus. Către cei care sunt mult mai buni decât noi. Acum privim numai în lateral și în jos. E mai comod așa.Dar au fost timpuri în care ne simțeam bine să ridicăm privirea către înalt. Vremuri în care ne băteam pentru cărți, în care stăteam la coadă pentru un pic de cultură, în care ne plăcea să ne raportăm la modele autentice, în care ne impresionau oamenii talentați și muncitori, nu pilele de la partid, în care admiram mai mult decât disprețuiam. În care aveam exigențe nu atât de la ceilalți, cât de la noi înșine.

Azi internetul e plin de “modele”. Adolescenți care vorbesc despre lucruri simple, precum vestimentația, tineri care manifestă diverse talente la nivel amatoricesc, oameni diverși care spun povești despre cosmetice, haine sau parfumuri, care se plimbă prin locuri exotice și încearcă să ne arate că, dacă fericirea e posibilă pentru ei, atunci și pentru noi mai e o șansă. Influencerii au devenit modele nu numai pentru cei mici, ci și pentru cei mari, care, în loc să mai deschidă o carte sau să exerseze un talent, preferă să dea o tură de Tik-Tok înainte de culcare. Și așa, nivelul general al societății a scăzut.

Adolescenții se uită la vedete de carton și caută sfaturi de afaceri la așa ziși antreprenori care singuri recunosc că au făcut primii bani prin evaziune, iar părinții lor se uită la așa zise vedete izolate pe o insulă din Thailanda ca să își testeze fidelitatea, într-un exercițiu traumatizant pentru toate părțile implicate. Pentru că tristul adevăr e că noi am scăzut nivelul. Cu bună știință. Fără să bănuim că, dacă mai multă vreme nu ridici privirea, lumina soarelui poate deveni deranjantă.

De o vreme, însă, pe scena publică de la noi a apărut un copil. Nu e unul care ne seamănă. Nu ne regăsim în el. Căci el nu face Outfit of the Day, ci muncește pe brânci de când era mic. Are o disciplină în tot ceea ce face, are un mod matur de a se raporta la succes și, mai presus de toate, are un sistem de valori pe care îl respectă și de la care nu întoarce niciodată privirea. Îl cheamă David Popovici. Și e diferit.

E diferit pentru că te obligă să ridici privirea ca să îl vezi, e diferit pentru face lucruri pe care tu nu le poți face, e diferit pentru că vede lumea într-un mod în care tu nu o poți privi. Și, în ciuda succesului uriaș pe care l-a câștigat parcă atât de repede, deși munca din spate nu i-o contabilizează nimeni cu adevărat, David Popovici e un tânăr de o modestie exemplară. Se consideră un băiat care înoată repede și un tânăr disciplinat. Nu-l auzi nici că se laudă singur, nici că se lamentează public, ca influencerii cu care suntem deja obișnuiți. Nu-l vezi când muncește și nici cât muncește, îți dai seama de asta doar când câștigă medalie după medalie.

Îți dai seama că e valoros nu pentru că spune el asta, ci pentru că altfel nu-l poți cuprinde cu mintea. Și chiar dacă nu ești sportiv sau om interesat de sport, e imposibil să nu fii fascinat de ideea că există totuși cineva care nu ne seamănă, dar cu care ne-am dori să semănăm. Într-o lume în care influencing-ul e noul sport general, poate ar trebui să mai schimbăm garnitura de influenceri.

Poate n-ar strica să privim către David Popovici, ca să ne formăm o părere despre ce înseamnă succesul ăla adevărat. Ăla care nu se pierde în câțiva ani. Ăla care nu se poate uita și care rămâne în cărțile de istorie. Succesul ăla care te face să te simti ca la capăt de traseu montan, ăla câștigat, nu obținut prin norocul de a fi fost la locul potrivit atunci când nu mai era nimeni în jur.

România se poate face și bine. Iar un prim pas în acest sens ar fi acela de a schimba garnitura de influenceri. Și de a transforma în influenceri oameni care chiar se pricep la ceea ce fac și chiar muncesc pentru ceea ce vor. De a găsi totuși un sens privitului spre sus și de a aspira către ce e înălțător și peren, nu către ceea ce vine repede și se consumă imediat. România se poate face bine dacă tot mai mulți dintre noi vor zice într-o zi: “Când o să fiu mare, vreau să fiu ca David Popovici!”