Când am citit investigația Snoop privind comportamentul de prădător sexual al lui Bulai, nu am fost surprinsă. Articolul doar a confirmat zvonurile care circulau prin SNSPA și știu că remarcile sale jignitoare menționate acolo erau o normă în cursurile lui. Am fost și eu studenta lui, însă în pandemie, în online, așa că experiența mea se rezumă doar la câteva remarci misogine, iar ca răspuns țineam cursul pe mut.
Ceea ce m-a uimit, în schimb, a fost curajul și puterea femeilor de a retrăi acele momente. Acele traume care îți marchează tinerețea și, implicit, viața și care rămân îngropate în memorie; traume de care ți-e rușine, pentru care te blamezi, despre care doar ideea de a le descrie este dureroasă. Este dificil să îți continui viața după ce treci printr-o astfel de experiență. Iar dacă cei din jurul tău nu te cred, îți minimizează trăirile sau chiar te întreabă „dar tu ce i-ai făcut? cu ce erai îmbrăcată?”, atunci pot trece și 20 de ani până să realizezi că ceea ce ai trăit a fost, de fapt, un abuz și că tu ai fost o victimă. Nu există femeie care să nu fi trăit măcar o dată un abuz psihologic sau fizic, indiferent că vorbim despre un fluierat pe stradă sau tragedii. Iar dacă agresorul se află într-o poziție de autoritate, are renume și îl mai și vezi la televizor, atunci cine să te creadă?
Știam cu toții despre modul în care se raporta Bulai la femei și auzeam zvonuri privind comportamentului lui. Dar ce puteam face noi, studenții, în fața „celui mai mare sociolog” din România? Nu am făcut nimic. Și nici colegii lui nu au făcut nimic. Conducerea SNSPA, nimic. Știam cu toții din SNSPA. Acum știe toată țara. Impactul ar trebui să fie altul.
Sper să vedem măsuri concrete în urma acestei investigații. M-am săturat să viralizăm tragedii, să ne dăm cu părerea și apoi să uităm.
