Pentru că nu înțelegeam, cu mintea mea proastă de copil, de ce ar pune cineva imaginea zâmbitoare a unui om “nu prea bun” lângă îngeri, lângă Tatăl, lângă Fiul, lângă Fecioară și lângă Sfântul Duh. Lipsa asta de coerență mi-a imprimat adânc în minte imaginea colțului de la răsărit.
În anii ce au urmat, am înțeles mai bine cine e Ion Iliescu. Am aflat de revoluție, de mineriade, de toxicitatea lui și, în continuare, îmi aminteam clar cum stătea el în colțul de la răsărit.
Trecuseră vreo 20 de ani, eram prin primii mei ani de jurnalism și făceam un reportaj în casa unei doamne în vârstă dintr-o zonă rurală a țării. Avea casa aranjată, chiar dacă era sărăcăcios mobilată, dar am remarcat în sufragerie colțul de la răsărit. Nu-l mai văzusem de multă vreme.
Arăta exact ca în copilăria mea: Tatăl, Fiul, Fecioara, Sfântul Duh, îngerii și Ion Iliescu. M-am șters la ochi. Icoana lui Iliescu era încă acolo, în colțul de la răsărit. Nimic nu-l clintise. Nici crimele împotriva umanității. Nici dezvăluirea implicării lui în mineriade și revoluție, nici toxicitatea lui politică. Nimic nu se schimbase. Și-am plecat cu sufletul strâns și cu stomacul ghem. Am vrut să uit povestea asta.
Dar azi deschid televizorul și văd proteste de susținere în numele și în interesul unui alt politician: Călin Georgescu. Încă de când a apărut pe scena publică, mie Călin Georgescu mi-a amintit de Ion Iliescu. Nu știu de ce sau cum mi s-a format mie percepția asta. Cert e că am avut-o din primul moment în care l-am văzut și l-am auzit vorbind. De aici a venit, probabil, și repulsia. Căci nu voi mima obiectivitatea absolută, când stomacul mi se strânge într-un ghem.
Ei bine, la protestele astea am văzut oameni ținând în mâini icoane cu sfinții, cu Tatăl, cu Fiul, cu Fecioara, cu Sfântul Duh, cu îngerii. Și, printre ele, poze cu imaginea lui Călin Georgescu. Privind în gol către micul aparat care-mi aduce în casă imaginea lumii pe care eu nu o pot sau nu doresc să o văd direct, mi-am dat seama că televizorul meu e poziționat pe colțul de la Răsărit. Și, pentru câteva momente, am revăzut incoerența aceea care pe mine în copilărie m-a traumatizat, căci nu vedeam nicio legătură între divinitate și oftatul adânc al mătușii mele care nu găsea cuvinte potrivite ca să îmi explice pe deplin ce fel de om e Ion Iliescu.
Căci nu pricepeam, cum nici acum nu pricep, ce fac politicienii și Dumnezeu în aceleași contexte. Și instinctiv privesc spre cer. Așteptând să cadă de undeva un fulger.