Nu fusese el o lumină nici înainte, deși mai vedea elefanții din încăpere și mai cobora printre noi pe la proteste. Așa că n-am putut anticipa că într-o zi, privind în urmă, vom vedea toate semnele a ceea ce avea să urmeze în niște gesturi mici, pe care atunci n-am știut să le interpretăm.
Azi Iohannis e primul președinte din istoria acestei țări care și-a dat demisia. Nu din onoare, ci ca să nu fie suspendat și să iasă din poveste pe ușa din spate. A făcut-o de frica umilinței, căci, oricât de tăcut a fost, lui Iohannis i-a plăcut puterea și toate privilegiile care au venit la pachet cu ea. A făcut-o forțat de împrejurări, deși, dacă ar fi luptat acum ca să nu lase țara în instabilitate, cu un actor statal care ne agresează dinspre est și cu niște alegeri foarte periculoase la ușă, poate l-am fi privit cu alți ochi. Dar a fost totul despre el. Numai și numai despre el. Inclusiv tonul plângăreț din finalul ultimului său discurs a fost tot despre el și despre regretul de a pleca așa, lăsând în urmă o țară care nu mai are nimic din ce avea când a luat-o el în grijă.
Ce ne-a rămas după Iohannis? Ne-a rămas, în primul rând, sentimentul că în țara asta există cetățeni de prim rang, care pot face orice vor și oricând vor, și cetățeni de rang secund, cu care nici măcar nu merită să vorbești.
Cât despre presă, câinele de pază al democrației, pe care acum îl scuipă și îl lovesc suveraniștii pe la proteste și pe rețelele de socializare, presa a fost întâi lovită de Iohannis! Nu de Șoșoacă, nu de Simion, nu de Georgescu. Primul care a călcat în picioare presa, ignorând-o, evitând-o și zâmbindu-i agresiv a fost Iohannis. El a vrut să arate că presa nu prea contează decât atunci când vrea el să conteze. Și suveraniștii de la el au învățat asta. Căci dacă președintele țării tratează presa cu spatele, de ce ar privi-o ei în ochi? Și nu greșesc, nu-i așa?
Ne-a mai rămas după Iohannis o țară care trebuia să fie educată, dar care are mari dificultăți în a înțelege corect mesajul unui text scris de câteva paragrafe. O țară care trebuia să fie pregătită pentru provocările lumii noi, în care tehnologia face regulile, și care se lasă călcată în picioare de orice fel de dezinformare și conspirație venită dinspre est. O țară din rândurile căreia s-au ridicat niște figuri de film artistic sau de spital de nebuni ce se pretind acum salvatorii ospiciului. Și au dreptatea lor.
Căci după ce ne-a adus PSD-ul la putere, Iohannis ne-a făcut pe toți să ne simțim un pic confuzi. Poate chiar deprimați și anxioși. Și mulți n-am luat pastile și nici n-am mers la psiholog. Lucru care, iată, se vede. Și țara și-a ales noii reprezentanți. Oameni care le poartă mai departe frustrările, anxietățile și depresiile. Oameni care strigă în locul lor, pe vocea lor și în cuvintele lor ceea ce ei simt. Și sigur că nu greșesc.
Așa am ajuns ca astăzi să nu mai știm dacă suntem sau nu în democrație, dacă mai suntem sau nu sănătoși la cap, dacă mai are vreun rost să ne vorbim unii altora. Toate astea au plecat de la Iohannis. Care a lăsat în urma lui un stat slab, bolnav și needucat.
Un stat care poate să cadă oricând, la o pală mai aspră de vânt. Un stat pentru care merita să lupte. Căci suntem și noi niște oameni cu sentimente, cu dorințe și cu așteptări. Trădați în fiecare clipă a mandatului acestui personaj care a luat la cheie o țară aproape normală, integrată perfect în structurile europene și nord-atlantice, o țară care se dezvolta cu bani externi, o țară care avea potențialul să crească și să spună o poveste de succes în sud estul european. Și astăzi suntem aici, în punctul acesta, în care nu mai știm cine suntem, ce vrem, care ne sunt obiectivele, dacă mai vrem sau nu să trăim unii lângă alții și dacă asta mai e sau nu democrație. Sau dacă mai suntem sau nu în siguranță.
Ce ne-a rămas după Iohannis? În esență, foarte puțin din ce aveam înainte de el. Și sentimentul acesta îngrozitor de a nu mai vrea să trăim în propria noastră țară, pentru că ne e frică. E definiția însăși a statului eșuat. Care putea fi și unul educat. Dar, sub Iohannis, atât s-a putut.
