În tinerețea ei fusese balerină. Se bucurase de faimă și era înconjurată de oameni frumoși.
Acum o văd zilnic cum se plimbă prin fața blocului și vorbește. Fabulează, își creează scenarii, le amplifică, are amnezii anterograde, îmi spune cum o cheamă tot felul de voci pe afară.
Azi aștepta în fața blocului, plângea. Mi-a zis că a sunat-o o soră pe care i-o furase cineva când erau amândouă doar niște copile.
Singurătatea a îmbolnăvit-o, își creează propriile scenarii prin care să supraviețuiască. Îi lipsește critica și rațiunea, două mecanisme de mult timp estompate de traumele trăite.
Mă doare că mai mult de a vorbi cu ea și de a-i asculta poveștile pe care și le construiește, nu îmi stă în putere să fac…
Bătrânețea e chinuitoare și tristă pentru mulți oameni care, în timp ce noi ne trăim zilele rând pe rând, ei nu mai sunt deloc în logica prezentului nostru.
