Nu ne-ai lăsat orfani. Ne-ai lăsat mai buni. Aș vrea să îți spun mulțumesc — cu o voce tremurată, dar cu inima plină.
Mulțumesc că ne-ai arătat că Dumnezeu nu este doar înalt și departe, ci smerit și aproape. În lacrimile săracului, în mâna întinsă a bătrânului, în zâmbetul copilului și chiar în tăcerea noastră pierdută — acolo L-ai pus și pe El.
Mulțumesc că ai îndrăznit să fii om într-o lume care cere măști și ziduri. Ai îndrăznit să fii blând într-o lume aspră. Ai îndrăznit să plângi în văzul lumii, iar asta ne-a învățat că și lacrimile pot predica. Ai vorbit despre dragoste când alții vorbeau despre putere. Ai îmbrățișat marginalii când era mai comod să-i ignori. Ai rostit cuvinte de viață în timpuri de moarte interioară. Și mai ales — ai ascultat. Ai ascultat lumea, cu toate durerile și fricile ei, ca un bunic înțelept care nu se grăbește să răspundă, ci mai întâi iubește.
Și acum, ai plecat.
Dar nu e un adio.
E doar un drum mai sus, acolo unde liniștea e plină de lumină, iar întrebările își găsesc, în sfârșit, răspuns. Noi rămânem aici, cu ochii înlăcrimați și sufletele mișcate, cu recunoștință și cu dor. Dar și cu moștenirea ta: aceea de a nu renunța la iubire, la simplitate, la curaj.
