Abuzul nu are mereu urme albastre. Uneori e o voce care taie, o ușă trântită prea tare, o tăcere apăsată care spune: „Nu contezi.” E o viață în care ea merge pe vârfuri, nu ca să nu deranjeze, ci ca să nu se sfărâme.
Femeile din România cară durerea ca pe un prunc de plumb, în brațe, la piept, în somn. Se mișcă prin zilele lor cu o eleganță tăcută, ca niște dansatoare cu coastele fisurate, de parcă întreaga lume le-a învățat cum să sufere frumos.
Au învățat să spună „e bine” cu zâmbetul strâmb, de parcă adevărul le-ar fi fost interzis. În ele trăiește o pădure întreagă de frică, cu ramuri care zgârie dinăuntru. Și nimeni nu le întreabă câte ierni au trecut fără să li se spună: „Îmi pare rău. Ai dreptul la lumină.”
Fiecare femeie abuzată. Fiecare. Cu hărți redesenate pe trup, cu granițe trase cu pumni și cuvânt tăios. Și totuși, din fiecare vertebră ruptă, din fiecare „taci” înfipt în carne, se naște o sârmă.
Subțire, invizibilă, dar rezistentă.
O sârmă care le ține capul sus.
Nu cer milă.
Cer să fie văzute.
Uneori, îmi e rușine. Rușine că sunt bărbat.
