Și totuși, ce se întâmplă când războiul ajunge să se manifeste prin drone, operațiuni de sabotaj, incendii și campanii de manipulare care ne vizează direct, iar noi nu mai știm dacă să ne temem, să ne revoltăm sau pur și simplu să nu mai credem nimic?
Incendiul de la Carfil, în contextul căruia SRI a anunțat destructurarea unei operațiuni de sabotaj asociate Rusiei, readuce în atenție o realitate pe care România nu își mai poate permite să o trateze ca pe o amenințare abstractă. În spatele unui asemenea episod se află întrebări care depășesc cu mult ancheta unui incident punctual: cât de bine sunt pregătite instituțiile statului să prevină astfel de acțiuni și cât de vulnerabili devenim atunci când nu mai avem încredere nici în avertismentele autorităților, nici în capacitatea lor de a ne proteja? Așa că le luăm în derâdere.
Despre toate aceste lucruri am discutat, în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA, cu Corneliu Bjola, profesor de Studii Diplomatice la Colegiul St. Cross al Universității Oxford, fondator și coordonator al Grupului de Cercetare în Diplomație Digitală de la Oxford și specialist în comunicare strategică, influență digitală și combaterea dezinformării. Activitatea sa academică este dedicată tocmai acelor mecanisme prin care tehnologia, propaganda și noile forme de influență schimbă raporturile dintre state și societăți. Iar perspectiva sa asupra situației din România este una care ne obligă să privim mai atent nu doar la amenințările din exterior, ci și la fisurile din interiorul propriului nostru sistem de apărare.
În analiza lui Bjola, acțiunile atribuite Rusiei nu pot fi înțelese ca o simplă succesiune de incidente fără legătură între ele. Dronele, sabotajele și operațiunile de influență fac parte dintr-un tip de presiune hibridă prin care sunt testate reacțiile statelor europene, capacitatea lor de a se apăra și, mai ales, hotărârea lor de a continua să sprijine Ucraina. Fiecare ezitare, fiecare răspuns contradictoriu și fiecare situație în care autoritățile par depășite pot deveni, în această logică, informații utile pentru adversar. În această confruntare, reziliența este mai mult decât un concept folosit în documente strategice. Este capacitatea unei societăți de a nu se lăsa paralizată de frică, de a nu cădea în capcana panicii și de a nu permite ca fiecare incident să se transforme într-o nouă ruptură între cetățeni și instituții. Dar reziliența nu înseamnă nici să minimalizăm pericolul, nici să ne obișnuim cu el până când ni se pare normal. Înseamnă să îl înțelegem, să fim pregătiți și să avem încredere că există mecanisme reale de prevenție și reacție. Iar această încredere nu poate fi cerută pur și simplu oamenilor. Ea trebuie câștigată, prin explicații coerente, prin asumarea greșelilor și prin rezultate. Pentru că, atunci când războiul se poartă și în mintea oamenilor, apărarea nu mai înseamnă doar să împiedici un incendiu sau să dobori o dronă. Înseamnă și să nu lași frica să se transforme în panică, scepticismul în indiferență și neîncrederea în convingerea că nimic nu mai poate fi făcut.
Carmen Dumitrescu: În România, întrebarea “Unde sunt rușii?” a devenit un fel de poantă, mai ales pe rețelele de socializare. Ce spune asta despre felul în care societatea românească își percepe vulnerabilitățile și de ce credeți că râdem așa de mult de amenințarea asta? Ni se pare neverosimilă sau e mai ușor să glumim decât să acceptăm că suntem sub asalt?
Corneliu Bjola: Cred că e un fel de sancțiune a publicului românesc față de lipsa de capacitate a autorităților române de a reacționa la o agresiune pe care o vedem instrumentată de către Rusia de ceva vreme și în România, și peste tot în Europa de Est. Și de multe ori aceste acțiuni pe care le vedem rămân nesancționate, cu mesaje contradictorii venite de la autorități, cum s-a întâmplat în trecut legat de drone. Deci există o percepție cum că statul nu are capacitatea sau că este depășit în a se confrunta cu astfel de probleme. Am vorbit și eu despre asta mai mulți ani: aceste incidente (drone, operațiuni de sabotaj) nu sunt întâmplătoare, pentru că vorbim cel puțin din februarie 2022, pe statistici, la nivel european de sute de astfel de incidente, care afectează diverse țări europene. Polonia are cel puțin 31, Franța în jur de 20, Germania, Țările Baltice și ele au avut. Și numărul lor a crescut pe măsură ce conflictul din Ucraina a continuat. Rusia a multiplicat aceste incidente, devenind și mai agresivă.
Deci nu mai vorbim doar despre dezinformare, vorbim despre sabotaje cu efect fizic real. Și pe acest fond, în ultimii doi ani numărul agresiunilor de acest tip, de fapt, a crescut. De exemplu, în privința dronelor, vorbim despre 35 de cazuri anul acesta față de 9 anul trecut. În privința sabotajelor, cazuri de incendieri precum cea de la Carfil vor urma probabil multe. Și toate astea au o logică în strategia rusă de război hibrid: aceea de a decuraja cât mai mult sprijinul țărilor europene pentru Ucraina. Pentru că Rusia are o situație destul de proastă în momentul acesta, e deja al cincilea an de război și nu reușește deloc să își atingă obiectivele. Singurul loc în care speră să atingă aceste obiective de strategie este ca statele europene să oprească livrarea de armament, astfel încât să poată copleși, prin forța ei, apărarea ucraineană. Asta este logica. Nu e nimic întâmplător, totul se amplifică, iar faptul că autoritățile doar vorbesc e problematic. Nu mai suntem în 2022, suntem în 2026, iar nivelul de reacție în acest moment n-ar trebui să fie doar de avertizare, ar fi nevoie de moduri ceva mai performante de a acționa în relația cu Rusia.
Dacă ne uităm la anunțul SRI legat de rețeaua de sabotaj asociată incendiului de la Brașov, la dronele care au făcut victime în Marea Neagră, dar și la declarațiile lui Nicușor Dan care remarcă public escaladarea tensiunilor la inițiativa Rusiei, credeți că e cazul să fim foarte îngrijorați?
Îngrijorarea există de mai mult timp și ea trebuie să se manifeste la mai multe nivele. În primul rând, e important să înțelegem exact ce se întâmplă. E foarte bine că autoritățile dau semnale că sunt îngrijorate. Până acum nu exista acest semnal. Faptul că acum, cel puțin declarativ și retoric, autoritățile se declară îngrijorate este un lucru bun. Dar nu trebuie ca lucrurile să se oprească la acest nivel. Mai trebuie să dezvoltăm și o capacitate de a reacționa timpuriu la aceste evenimente și să pregătești publicul pentru diverse situații.
Dar înainte să vorbim despre îngrijorare trebuie să înțelegem că un războiu hibrid se câștigă prin reziliență. Reziliența înseamnă că genul aceste de evenimente ar trebui să aibă un impact cât mai mic, adică să nu genereze un val de panică pe care Rusia și-o dorește. Aici trebuie să existe îngrijorarea, dacă genul acesta de strategie de reziliență există și este coordonată sau dacă autoritățile vor continua să considere că genul acesta de situații sunt incidentale.
Și mai este un nivel al îngrijorării despre care cred că ar trebui să mai vorbim: de multe ori noi sperăm că, dacă Rusia va avea un ascendent în Ucraina, lucru care acum nu se întâmplă, lucrurile astea se vor estompa sau vor dispărea de la sine. Nici vorbă de așa ceva! Trebuie să înțelegem foarte bine care e miza și aici cred că autoritățile nu fac un efort să explice. Căci miza Rusiei, declarată în mod repetat, inclusiv săptămâna trecută, este ca toată Europa de Est, de la Țările Baltice până în Bulgaria, să iasă din această integrare definitivată după Madrid 1987 și ca trupele NATO să se retragă din această zonă. De ce e asta foarte important pentru Rusia? Motivul oficial este mai puțin relevant. Motivul real este că ea speră că toată această zonă estică pe care traditional, istoric și-a dorit să o domine, va fi din nou sub influența ei. Și asta trebuie să ne preocupe. Eu nu am auzit până acum vreun politician român care să pună problema în termeni de strategie pe care Rusia o are în această zonă și să înceapă un dialog la nivel de societate, pentru ca societatea să înțeleagă această precupare. Iar asta face parte dintr-o strategie de reziliență. Lucru pe care îl fac balticii, polonezii, britanicii și germanii. În privința anunțului SRI nu știu ce putem spune.
Cred că e totuși o premieră ca SRI să comunice astfel de incidente.
Este și nu este, pentru că dacă ne uităm la cazurile care au fost anunțate de SRI până acum, au mai fost cazuri din 2022. Cazul columbianului care făcea poze la niște depozite, a mai fost un caz al unui cetățean de origine rusă care făcea poze unor instalații militare. Ambele au fost de succes, în sensul că ambele persoane au fost arestate. Ăsta e al treilea caz. Spre deosebire de primele două cazuri, ăsta e un eșec, pentru că incendiul a avut loc. Și aici se ridică o nouă îngrijorare pe care ar trebui să o conștientizăm: în primele două cazuri era vorba de agenți care făceau niște poze undeva prin România și s-au rezolvat cu sprijinul aliaților care au permis o astfel de monitorizare, dacă nu mă înșel. Deci în primele două cazuri, SRI s-a dovedit apt să rezolve situația. În al treilea caz s-a dovedit, cel puțin din infomațiile pe care le avem, nu foarte eficient. Și asta indică o deficiență de capacitate. În primul caz, operațiunea făcută de SRI este cea pe care SRI o cunoaște din perioada comunistă: filaj. Adică urmărești omul, îl arestezi. Când intervin situații mai complexe (dezinformare, atacuri cibernetice, sabotaje, drone, rețele de influență), aici se pare că SRI-ul nu este suficient de eficient. Deci aici cred că inclusiv Kremlinul interpretează asta ca pe o vulnerabilitate. Deci SRI-ul se mulează foarte bine și se pricepe foarte bine la paradigma acțiunilor serviciilor de dinainte de 1989, adică se pricepe bine la filaj. Unde intervine problema e modelul nou de atac, provocări care combină resursele digitale, hibride, sabotajul, etc.
Trebuie să reținem că au fost totuși numai trei cazuri. Dar de ce numai trei cazuri? Că, de exemplu, în Germania, Oficiul Federal de Poliție Criminală a raportat 321 de cazuri suspecte de sabotaj în 2025 și aproximativ 170 până în septembrie, anul acesta. Desigur, Germania este o țară mai mare, are mai multe obiective strategice, mai multă infrastructură, dar dacă punem totul la un loc și vorbim în Germania de aproximativ 500 de cazuri, din care două sau trei au eșuat. În România nu știm câte au fost. Dar merită să ne întrebăm, nu? Avem mai puține operațiuni rusești sau descoperim noi mai puține? Deci când ne uităm la cazul despre care discutăm acum, eu remarc că autoritățile par să înțeleagă, dar nu mi se pare că înțeleg foarte bine deficiența asta, că se pricep cam puțin la războiul modern hibrid. Nu am auzit până acum, de exemplu, despre rețele de dezinformare destructurate, de ferme de boți distruse, de rețele de corupție destructurate și nu am auzit câți agenți ruși au fost arestați de România. Toate țările europene au arestat, inclusiv Marea Britanie. În România niciun agent rus nu a fost descoperit. Putem spune că poate rușii nu sunt așa interesați de România, dar poate totuși nu e valabilă această explicație. Nu știm…
Legat de recrutarea persoanelor pentru sobotaje, oamenii sunt recrutați prin social media și asta e o parte a războiului hibrid, voiam să vă întreb cum pot fi prevenite aceste recrutări dacă publicul larg nu crede în ce spun autoritățile și nici nu cred că rușii au vreo legătură cu situația de la noi?
Presupun că o parte din această narațiune cu “Unde-s rușii?” nu este complet organică, eu bănuiesc că este și promovată de către Rusia. Asta îmi indică mie că într-adevăr, pe partea de comunicare strategică, la noi s-a pierdut foarte mult. Comunicarea strategică e o știință bună care se practică în țările occidentale și care îți arată cum tu trebuie să detectezi ce circulă prin spațiul țău informațional, narațiunile ostile, care sunt structurile care le plantează și cum trebuie să reacționezi la ele. Ancheta Snoop publicată anul acesta arată modul în care cititorii români accesează anumite site-uri și cum o firmă de publicitate, AdNow, vărsa aceste date direct la Sankt Petersburg. Deci tu faci o profilare de cetățeni care reacționează la anumite teme. Ei bine, oamenii respectivi vor fi bombardați ulterior cu anumite tipuri de mesaje. Ei bine, AdNow a fost menționată și în cazul Georgescu în 2024. Iată că suntem în 2026 și AdNow continuă să colecteze nestingherită date și să le transmită în continuare la Sankt Petersburg. Deci practic tu habar nu ai ce se întâmplă în spațiul tău informațional, nu ai luat niciun fel de măsuri efective, nu mai vorbesc de modul de contracarare. Deci aici clar e o mare vulnerabilitate. Deci tu trebuie să îți protejezi spațiul tău informațional, pentru că ajungi în situația în care lumea nu mai are niciun fel de încredere în ceea ce faci sau că ceea ce faci este eficient.
Ați punctat foarte bine că obiectivul unei operațiuni de sabotaj nu e doar acela de a incendia o instalație industrială, ci mai ales acela de a crea o stare de panică, de confuzie. Cât de important e componenta psihologică a unei astfel de operațiuni din cadrul războiului hibrid și dacă reacția asta de negare este chiar o parte din efectul strategic pe care Rusia încearcă să îl obțină în România?
Rusia obține niște efecte pe fondul lipsei de răspuns, a lipsei de strategie. Vedeți, când o dronă lovește, nu lovește numai o clădire, cum s-a întâmplat la Galați. În aceeași perioadă apare obligatoriu o campanie de dezinformare care va răspândi ideea că drona n-a venit din Rusia, ci că e trimisă de Ucraina sau de NATO. Astea sunt obligatorii, sunt testate, s-a întâmplat și în Polonia, așa se lucrează de către partea rusească războiul hibrid.
Intenția e aceea de a măsura capacitatea de răspuns a autorităților, deci cu cât e mai bâlbâită situația respectivă, cu atât acest semnal este primit și se va repeta atacul. Apoi se va sublinia faptul că autoritățile nu sunt în măsură să ofere protecție. Și al treilea element e să scadă încrederea în aliați.
Un lucru pozitiv care s-a întâmplat anul acesta e că, spre deosebire de anul trecut, dronele au început să fie doborâte. E vorba de doar 6 drone din 35, dar este ceva, comparativ cu anul trecut, însă tot vorbim despre o lipsă de capacitate. Ce vreau să spun este că în momentul în care tu nu ai voința politică de a lua taurul de coarne și să te ocupi serios de această problemă a războiului cognitiv, pe care mai întâi trebuie să îl înțelegi, pentru că nu se rezolvă totul cu filaj, ca înainte de 89, nu ai nici capacitatea de a rezolva ceva. Deci toate trebuie să vină în context: ai voința politică să investești și să faci o structură (și nu mp refer la servicii) în care cetățenii să aibă încredere. Modelul suedez este bun, căci aduce împreună instituții, dar și membri ai societății civile, tocmai pentru a construi această conexiune cu societatea. Într-o societate în care există o percepție negativă a serviciilor, va fi văzut în culori negative tot acest efort, dar asta înseamnă să fii sistematic, să demonstrezi voință politică și să nu te limitezi la declarații.
Dar credeți că e posibilă reconstrucția încrederii într-o țară precum România, unde pare că războiul hibrid și-a atins destule obiective strategice?
Eu sunt convins că e posibilă reconstruirea încrederii. S-a pierdut foarte mult după alegerile din 2025, când a fost o fereastră foarte bună, cam până în septembrie, în care se puteau face lucruri, pentru că se venea pe un val de speranță, în care se putea schimba direcția exact pe această zonă a războiului cognitiv, în care încrederea putea fi reclădită. Acea fereastră s-a pierdut.
În momentul de față, încrederea în autorități a scăzut din nou. Este mai greu acum să reiei această discuție și se vede acest lucru foarte clar, dar mă uitam și în Marea Britanie, unde am avut și o schimbare de premier, lucrurile au început să se miște într-un sens pozitiv. Ce vreau să spun este că încrederea poate fi reclădită. Trebuie doar omul potrivit.
Și azi pare dificil, însă nu trebuie niciodată să pierdem speranța. Este o problemă de voință politică, de asumare a unor responsabilități foarte clare și de construirea unui instrument care să te ajute să reconstruiești încrederea. Căci există o anumită traiectorie de redresare a încrederii, dar ea nu se întâmplă de la sine.
