În primul rând, am scăpat de Oana Gheorghiu. Femeia aceea care părea să nu înțeleagă regulile nescrise ale politicii românești. O preocupa situația companiilor de stat, se implica în problemele sănătății și părea să creadă, în mod cu totul nepotrivit pentru peisajul autohton, că funcțiile publice presupun și ceva muncă. Că trebuie să te intereseze ce se întâmplă în jurul tău, să cauți soluții și să te implici. Că politica nu ar trebui să se facă pe bază de orgolii, ci pe bază de valori. Or, ce poate fi mai deranjant decât privește lumea prin acești ochelari stranii?
Mult mai liniștitor ar fi fost să mimeze activitatea, să rostească fraze solemne despre interesul național și să lase lucrurile să curgă în matca lor obișnuită. Să fie cu patria în felul acela confortabil, în care nu te obosești prea tare și nu deranjezi pe nimeni.
În locul ei avem acum un vicepremier pe nume Marian Neacșu, despre care știm că a fost condamnat la închisoare cu suspendare după ce și-a angajat propria fiică la cabinetul parlamentar. O alegere care invită, inevitabil, la comparații și întrebări despre criteriile după care sunt distribuite funcțiile publice. Dar, în fond, cine mai are nevoie de asemenea întrebări când avem liniștea politică? Important este că am scăpat de Oana Gheorghiu!
În al doilea rând, am scăpat de Diana Buzoianu. Și ea, altă pacoste! Prea prezentă, prea vocală, prea dispusă să vorbească public despre problemele din ministerul pe care îl conducea. Prea preocupată să deranjeze confortul unor structuri obișnuite să funcționeze fără prea multe întrebări, precum Romsilva. Sigur, se putea și altfel. Se putea fără atâta agitație, fără declarații, fără confruntări publice. Se putea cu mai multă discreție, cu mai multă implicate pe probleme punctuale, nu zice nimeni că e vreun politician perfect pe undeva. Dar știm că la Mediu mereu a fost complicat și că mereu s-a putut mult mai rău.
Acum vine Natalia Intotero. O schimbare care, în logica ironică a acestor vremuri, ar trebui să ne liniștească pe toți. Avem experiență politică, avem partid specializat în cutii de pantofi, avem mecanismele bine cunoscute ale administrației românești de factură pesedistă. Ce ne-am putea dori mai mult? Deocamdată, important este că am scăpat de femeia care vorbea prea mult și deranja prea des.
Iar dacă noua ministră va prefera să stea mai retrasă, să vorbească mai puțin și să lase reflectoarele altora, cu atât mai bine. În definitiv, există o tradiție nescrisă în politica noastră: femeile sunt binevenite în funcții importante atât timp cât nu ocupă prea mult spațiu, nu ridică prea multe întrebări și nu-i fac pe bărbați să se simtă inconfortabil.
Dar cea mai mare ușurare, trebuie să recunosc, este că am scăpat de Oana Țoiu. În cazul ei, lucrurile au fost și mai simple. Nici măcar nu mai era nevoie să discutăm serios despre politică externă, despre diplomație, despre interese strategice sau despre poziționarea României într-o lume tot mai complicată. Aveam subiecte mult mai importante: hainele, ținutele, fotografiile, unghiurile din care era surprinsă, expresiile feței și toate acele detalii care, în ochii unor comentatori, par să spună mai multe despre capacitatea unui om de a conduce decât activitatea sa propriu-zisă. Au curs glumele, ironiile și comentariile despre felul în care arată. Unele atât de ieftine, încât nici măcar nu mai aveau nevoie de o poantă. Era suficient ca protagonista să fie femeie, să fie vizibilă și să ocupe o funcție importantă.
În cazul Oanei Țoiu, misoginismul nu s-a ascuns prea mult după perdea. A ieșit la vedere, uneori sub forma umorului, alteori sub pretextul criticii politice, ca și cum ridiculizarea unei femei pentru aspectul ei ar fi o contribuție legitimă la dezbaterea publică. Să nu ne prefacem, totuși, că un ministru nu poate fi criticat. Poate și trebuie să fie, indiferent de sex. Deciziile, rezultatele, greșelile și prioritățile unui ministru de Externe sunt subiecte legitime de dezbatere. Dar între critica activității publice și obsesia pentru chipul, hainele sau feminitatea unei persoane există o diferență pe care ar trebui să o înțelegem fără prea multe explicații.
Se pare însă că, pentru unii, diplomația este o treabă prea complicată pentru o femeie. Geopolitica ar fi un teritoriu rezervat bărbaților, iar o femeie ajunsă în fruntea Externelor trebuie să demonstreze mai întâi că merită să fie acolo, în timp ce bărbații din jurul ei beneficiază, cel puțin aparent, de prezumția competenței.
De unde să știe o femeie ce înseamnă politica externă? Cum să înțeleagă ea interesele strategice, negocierile, echilibrele de putere și relațiile dintre state? Nu cumva mintea ei funcționează mai bine în spații mici, domestice, locale, în timp ce lumea mare rămâne teritoriul natural al bărbaților?
Desigur, aceasta este absurditatea pe care o dezvăluie prejudecata, nu un adevăr despre capacitatea femeilor.
Acum, în locul Oanei Țoiu, avem un om despre care nu am auzit niciodată nimic, deci viitorul politicii noastre externe chiar sună excelent!
Important e că am scăpat de aceste trei femei. Sau, mai bine zis, că au scăpat ele de noi. Ne întoarcem la normalitate. Numai că normalitatea aceasta ar trebui să ne îngrijoreze. Fiindcă există o ironie amară în felul în care sunt întâmpinate uneori plecările unor oameni care au încercat să facă lucruri concrete. Am văzut relatări și imagini de la plecarea Oanei Gheorghiu din Guvern în care adversitatea era exprimată printr-o replică de tipul: „Gata, pleacă! Du-te și salvează copiii de cancer!”
Așa că da, poate că am scăpat de Oana Gheorghiu, de Diana Buzoianu și de Oana Țoiu. Poate că unii au motivele lor politice să se bucure de aceste plecări. Poate că fiecare dintre ele poate fi criticată pentru deciziile luate, pentru greșeli sau pentru rezultate, așa cum trebuie criticat orice om care exercită puterea publică. Numai că, în cele din urmă, o societate nu se măsoară doar prin oamenii pe care îi promovează. Se măsoară și prin felul în care îi tratează pe cei care încearcă să facă bine. Lecția tristă a acestor timpuri e că oricât bine am face pe lumea asta, pentru unii, faptele bune vor suna mereu ca niște înjurături…
