Unii au venit pentru Călin Georgescu. Alții pentru că s-au săturat de guvern, de taxe, de politicieni și de o țară în care simt că nimeni nu îi mai ascultă. Mulți au venit pentru George Simion. Pentru că au învățat să fie loiali, să răspundă chemării și să facă un efort atunci când liderul lor are nevoie de ei.
„Să facem o figură bună pentru domnul Simion” pare să fi fost, pentru mulți, motivul care a făcut suportabil drumul de noapte și oboseala. Nu era prima lor deplasare de acest fel. Au mai urcat în autocare, au mai venit la București, au mai strigat lozinci și s-au mai întors acasă cu aceleași probleme. Numai că, de fiecare dată, cineva a avut nevoie de ei și ei chiar au răspuns. De data aceasta, George Simion avea nevoie de o mulțime. Și mulțimea a răspuns chemării lui.
La prânz, una dintre laturile Parlamentului era deja plină. Pelerine identice, bannere, pancarte plastifiate după același tipar și oameni care încercau să-și facă auzită vocea. Pe cartoane se citeau mesaje precum „DIICOT, grup infracțional organizat”, „Călin Georgescu liber” sau „Ne-am săturat de plățile către CEDO”.
Era o Românie adunată într-un singur loc, dar cu foarte multe supărări și foarte puține răspunsuri. Privită de la distanță, manifestația avea toate ingredientele unei demonstrații de forță: sute de autocare, o logistică vizibil organizată, mesaje pregătite și o mulțime suficient de mare încât să ofere imagini spectaculoase. În mijlocul ei, George Simion își construia fotografia de lider al unei revolte populare.
Dar, dacă te apropiai de oameni, descopereai altceva. Descopereai chipuri, povești și dezamăgiri care nu încăpeau în sloganurile de pe pancarte. De fapt, oamenii nu păreau să joace un rol. Am văzut o doamnă blondă, cu chipul apăsat de tristețe. Striga pentru Călin Georgescu. Nu avea aerul unui om venit să participe la un spectacol politic. Părea mai degrabă cineva care își pusese ultimele speranțe într-un om și care trăia ceea ce se întâmplase ca pe o nedreptate personală. Era greu să privești acea femeie și să nu te întrebi câte dezamăgiri trebuie să adune un om până când ajunge să creadă că salvarea lui depinde de un politician și să ia povestea asupra sa ca pe o traumă personală.
Am întâlnit și un domn în vârstă. Vorbea apăsat, cu indignarea cuiva convins că țara în care trăiește a ajuns într-un punct periculos. Ne-a explicat de ce a venit la protest și ce își dorește.
„Suntem aici să protestăm împotriva situației că Călin Georgescu este arestat abuziv, cu acuzații politice care nu au legătură cu realitatea faptelor. Este, de fapt, o presiune împotriva mișcări suveraniste în general, prin arestarea lui și prin situația că acest protest nu a fost autorizat la cererea AUR și altor organizații care au considerat că este necesar un protest pentru apărarea democrației, împotriva tuturor atrocităților și tendinței spre dictatură, faptului că au fost anulate alegerile, faptului că avem un președinte cu mintea în colțuri, dar și furăciunii și hoției care se întâmplă asupra României.”
Pentru el, protestul era o formă de apărare a ceea ce credea că i-a fost luat. Poate că nu toate lucrurile în care credea aveau o bază factuală, dar convingerea cu care le rostea era cât se poate de reală.
Apoi am vorbit cu o doamnă timidă, care părea copleșită de tot ce se întâmplă. Nu avea discursuri complicate, nu vorbea despre strategii politice și nu părea preocupată de jocurile dintre partide. Avea doar o tristețe adunată în ani și o dorință pe care o repeta aproape ca pe o rugăciune.
„Țara asta… ne-au mâncat de atâția ani de zile, nu mai știm ce să mai facem. Să dea Dumnezeu să fie eliberat Călin Georgescu! Asta ne dorim. Din tot sufletul venim aici, numai Dumnezeu știe…”
Într-un fel nonverbal, femeia aceea a spus poate mai mult decât toate bannerele adunate în fața Parlamentului.
Nu părea să știe sau să o intereseze cine va câștiga politic de pe urma prezenței ei acolo. Venise pentru că nu mai știa unde să-și ducă nemulțumirea.
Mai târziu, am întâlnit un tânăr politician, membru AUR, care ne-a vorbit despre taxe, pensionari, antreprenori și despre viitorul copiilor. A fost deschis și sincer. A zis că e membru AUR, dar a menționat că el nu e acolo pentru partide sau funcții, ci pentru că vine mereu o vreme a plății greșelilor guvernanților.
„Am venit aici pentru că m-am săturat să alegem întotdeauna, dintre două rele, pe cel mai mic, pentru că m-am săturat ca oamenii de rând să plătească pentru greșelile guvernului, n-am ieșit aici pentru partide, pentru funcții sau pentru oameni. Am ieșit pentru un viitor mai bun, pentru pensionari, pentru drepturile lor și ale copiilor noștri, și bineînțeles pentru că m-am săturat ca antreprenorii să fie sufocați de taxe, m-am săturat ca noi să fim sufocați de taxe și vrem o Românie dreaptă și onestă, dar și o justiție corectă. Sper ca lumea să se trezească și să vadă că există o reacție a noastră, să vadă guvernanții că există o reacție a noastră și sper ca vocea noastră să fie ascultată, așa cum este normal.”
L-am ascultat și m-am gândit că, dincolo de apartenența politică, nemulțumirile pe care le rostea nu sunt străine niciunui român care își face calculele la sfârșitul lunii și descoperă că banii nu îi mai ajung.
Și tocmai aici este esența poveștii, pe care unii dintre noi nu o prea mai pot vedea, orbiți cumva de ideea că nu e tocmai în regulă să scoți oameni în stradă pentru un om judecat pentru multiple infracțiuni. Dar realitatea e că oamenii aceștia au motive să fie furioși. Au motive să ceară schimbare. Au motive să nu mai aibă încredere în cei care îi conduc. Însă toate aceste motive pot fi adunate într-o singură manifestație și folosite de un partid pentru a-și construi imaginea.
Când suferința devine strategie de marketing, lucrurile nu mai sunt deloc simple. Privind mulțimea, nu puteai să nu te gândești la George Simion și la una dintre cele mai cunoscute promisiuni ale sale: apartamentele de 35.000 de euro. Atunci, mii de oameni au fost atrași de perspectiva unei locuințe la un preț prezentat drept revoluționar. Pentru oameni care nu își permiteau un apartament, promisiunea nu era doar o ofertă electorală. Era speranța că, în sfârșit, cineva se gândește și la ei. Că poate exista o șansă la o casă, la stabilitate, la o viață mai bună. Promisiunea a devenit una dintre cele mai sonore campanii de imagine ale liderului AUR, dar și un subiect de controverse, după ce condițiile și posibilitatea concretă de materializare au fost puse sub semnul întrebării. Simion a explicat ulterior că totul a fost o simplă „strategie de marketing”.
Acum, pare că asistăm la o nouă versiune a aceleiași strategii. Numai că produsul nu mai este apartamentul. Este revolta. Dacă atunci oamenilor li s-a vândut speranța unei locuințe pe care și-o doreau, acum li se oferă speranța că furia lor poate schimba România. Că, dacă vin la București, dacă strigă suficient de tare și dacă se adună în număr suficient de mare, cineva va fi obligat să îi asculte. Emoția este aceeași. Nevoia de a crede că există o ieșire dintr-o viață care nu mai arată așa cum și-ar fi dorit-o. Diferența este că acum nu mai trebuie promis ceva concret. Este suficient să fie adunați oamenii, să fie ridicate pancartele și să existe camere de filmat. Pentru că, în politică, o mulțime filmată valorează uneori mai mult decât o mie de promisiuni.
Autocarele, oamenii aduși din teritoriu, materialele pregătite dinainte și mulțimea organizată ne duc inevitabil cu gândul la marile mobilizări politice din perioada PSD, de pe vremea lui Victor Ponta și Liviu Dragnea. Și atunci autocarele plecau din toate colțurile țării. Oamenii veneau la București, unii din convingere, alții din obligație, din loialitate, din dependență economică sau pentru că cineva le promisese transport și hrană. Se schimbau lozincile, se schimbau liderii, dar imaginea rămânea aceeași. Este greu să nu observi asemănarea dintre acele manifestații și ceea ce s-a întâmplat acum în fața Parlamentului. Aceleași mecanisme de mobilizare, aceeași nevoie de a arăta că liderul are oamenii în spate, aceeași transformare a mulțimii într-un instrument de comunicare politică. Poate că unii dintre cei prezenți nu au venit pentru George Simion. Poate că unii nici nu cunosc toate interesele politice din spatele manifestației. Dar aproape toți au venit cu ceva în comun: dezamăgirea.
Iar dezamăgirea este o resursă electorală extraordinară atunci când știi cum să o folosești.
Protestul s-a desfășurat într-o zi tensionată, în aceeași zi cu meciul România–Polonia, în condițiile în care exista posibilitatea intersectării participanților cu grupuri de suporteri sau galerii. O asemenea suprapunere presupunea riscuri de securitate care nu puteau fi ignorate. În cazul unor incidente, nu cei care gândiseră strategia de comunicare ar fi fost cei mai expuși. Nu politicienii care aveau să apară în fotografii și nici cei care urmau să distribuie filmările pe rețelele sociale. Ar fi fost oamenii aceia. Cei care se treziseră în toiul nopții, urcaseră în autocare și veniseră la București cu speranța că participă la ceva important. Oamenii care, la finalul zilei, trebuiau să se întoarcă acasă, în aceleași condiții din care plecaseră.
Pentru toți cei cu care am vorbit azi, acest moment al revoltei a însemnat ceva. Pentru doamna blondă, probabil că a fost o zi în care a simțit că nu este singură în suferința ei. Pentru domnul în vârstă, o ocazie de a spune ceea ce crede despre țară și despre ceea ce consideră a fi nedreptățile sistemului. Pentru femeia timidă, poate încă o încercare de a găsi o speranță acolo unde nu mai vede prea multe. Pentru tânărul politician, o ocazie de a-și face auzită vocea. Pentru George Simion, însă, protestul acesta a vrut să fie o demonstrație de forță. O zi în care a putut arăta că poate aduce oameni în stradă, că are susținători în teritoriu și că poate transforma nemulțumirea unei părți a populației într-o imagine de revoltă națională. N-a fost. A promis milioane de oameni și n-a reușit să strângă decât niște mii. Dar asta nu e nici pe departe o problemă a noastră. Preocupările noastre serioase ar trebui să fie altele.
Oamenii aceștia chiar au probleme. Chiar sunt obosiți. Chiar sunt dezamăgiți. Unii au ajuns să creadă că singura lor speranță este un politician sau un om pe care îl văd drept salvator. Nu este corect să râdem de ei sau să le minimalizăm suferința. Așa cum nici nu este corect ca cineva să le transforme suferința în decor electoral. Pentru că, atunci când autocarele au plecat spre Satu Mare, Maramureș, Arad sau Hunedoara, oamenii vor ajunge în casele lor. Vor deschide frigiderul, își vor plăti facturile, își vor calcula banii și vor continua să trăiască în România de care s-au plâns în fața Parlamentului.
Doamna aceea va rămâne cu tristețea ei. Domnul în vârstă cu convingerile sale. Iar oamenii care au venit cu speranța că ceva se va schimba vor aștepta, probabil, următorul moment în care cineva îi va chema din nou la București. George Simion va avea însă fotografiile. Filmările. Imaginile cu mulțimea și dovada că a putut mobiliza oameni din toată țara. Oamenii au venit cu speranțele. El a rămas, din nou, cu marketingul.
