Suntem atât de atenți la copii. Le observăm tăcerile, le ascultăm supărările, îi încurajăm când se îndoiesc de ei și îi ținem aproape când le este greu. Îi întrebăm dacă sunt bine. Îi învățăm să se odihnească, să ceară ajutor, să nu se rușineze de lacrimi. Iar despre noi spunem, de cele mai multe ori: „Mai rezist puțin.”
Mai rezistăm până terminăm hârtiile. Până răspundem tuturor. Până se liniștesc lucrurile. Până trece săptămâna. Și, fără să ne dăm seama, grija pentru noi ajunge mereu la coada unei zile care nu se termină cu adevărat.
Poate că ne-am obișnuit să credem că trebuie să fim puternici tot timpul. Că un om care îi sprijină pe ceilalți nu are voie să obosească. Dar și noi suntem oameni. Avem zile în care ne ajunge cu greu zâmbetul, seri în care tăcem mai mult și dimineți în care pornim spre școală cu sufletul încă obosit de ieri.
Nu putem turna la nesfârșit din noi fără să ne întrebăm ce a mai rămas. Copiii au nevoie de răbdarea noastră, de priceperea și de prezența noastră, dar au nevoie și să vadă că un adult știe să se oprească, să respire, să spună „am nevoie de ajutor”.
Așa că, poate, astăzi ar trebui să ne întrebăm și pe noi: „Tu ești bine?”
Să ne oferim puțină blândețe, fără vinovăție. Să ne amintim că grija de sine nu ne îndepărtează de copii. Ne ajută să rămânem lângă ei, cu inima întreagă, cât se poate de întreagă.
