Numai că viața are uneori un simț al umorului pe care nici măcar PSD-ul nu-l poate anticipa…
Anii au trecut, Dragnea a ieșit forțat din peisaj, iar Marcel a urcat treaptă cu treaptă până când a ajuns în poziția de a nu mai căra haina nimănui. Ba chiar de a-și permite câteva pe care, în tinerețe, probabil că le-ar fi privit cu admirația cu care privești vitrina unui magazin în care știi că nu vei intra. Așa de dragă i-a fost ipostaza asta, încât n-a ezitat nicio clipă să devalizeze bugetul țării, când PSD a avut nevoie, ba chiar a și dat voturi extremiștilor, ca să ajute cauza social democrată. Ciolacu și-a jucat bine rolul în schemă, așa că a fost recompensat cu haine frumoase și cu iubită tânără, cum îi șade bine oricărui pesedist respectabil. Apoi a fost nevoie să le și arate lumii.
În cheia asta, trebuie înțeles și spectacolul de la botezul lui Simonis. Nu doar ca pe o petrecere privată la care niște politicieni au avut nefericita inspirație să se lase fotografiați în ținute care au făcut deliciul internetului, ci ca pe o demonstrație de statut. O paradă a reușitei personale, în care șinșila de bazar, hainele de lux și opulența devin mai mult decât niște obiecte vestimentare. Devin niște declarații.
Nu cred că Marcel Ciolacu și-a dorit vreodată să fie discret. Și nici nu cred că imaginile de la evenimentul lui Simonis au ajuns în spațiul public fără ca participanții să fi dorit asta. În România, dacă cineva cu suficientă influență și resurse vrea să organizeze un eveniment departe de ochii publicului, are la dispoziție toate mijloacele necesare. Se pot ține nunți, botezuri și petreceri cu invitați celebri, cu meniuri extravagante și cu artiști internaționali, fără ca a doua zi să apară pe internet un inventar fotografic al invitaților.
Or, în cazul unor oameni politici care și-au construit o bună parte din imagine în jurul succesului material, opțiunea aceasta nu pare să fie întotdeauna foarte tentantă.
Pentru Marcel Ciolacu, diferența dintre omul care era și omul care a ajuns trebuie să fie vizibilă. Nu e suficient să știi tu că ai reușit. Trebuie să știe și ceilalți. Trebuie să vadă hainele, accesoriile, petrecerile, femeile. Trebuie să existe fotografia aceea care să consemneze că ai trecut, în sfârșit, de cealaltă parte a mesei. Că nu mai ești omul care privește de la margine, ci unul dintre cei în jurul cărora se organizează spectacolul.
Există o diferență între a avea bani și a simți nevoia să demonstrezi permanent că îi ai. Între luxul trăit în intimitate și luxul expus ca o insignă. Între omul care își cumpără o haină pentru că îi place și omul pentru care haina trebuie să spună ceva despre poziția lui în lume. În cazul lui Ciolacu, șinșila ajunge să fie aproape un personaj politic. Nu pentru că ar avea vreo semnificație în sine, ci pentru că imaginea ei concentrează o întreagă cultură a parvenirii: dorința de a afișa, de a impresiona, de a marca distanța față de trecut. De a le arăta celor care te-au cunoscut cândva că nu mai ești omul care le ținea haina.
Iar PSD-ul a cultivat, de-a lungul timpului, o cultură politică în care succesul personal al unor lideri a fost adesea pus în vitrină, în timp ce explicațiile despre sursa averilor, despre transparență și despre responsabilitatea publică au rămas mult mai puțin spectaculoase. De unde vin banii? Cum se raportează averea la veniturile declarate? Ce explicații există pentru diferențele dintre viața publică a unui demnitar și resursele pe care le presupune un asemenea stil de viață? Sunt întrebări legitime, nu invidii și nici răutăți de internet.
Până la urmă, nu șinșila lui Marcel Ciolacu este problema. Nici Loro Piana, nici petrecerea, nici măcar gusturile vestimentare discutabile. Omul e liber să-și cumpere ce dorește din banii pe care îi poate justifica. Problema apare atunci când luxul unui politician devine un spectacol al puterii, în timp ce publicul care îi finanțează funcția nu primește aceeași transparență în privința resurselor și a deciziilor sale. Marcel Ciolacu nu mai este băiatul care căra hainele șmecherilor. A ajuns omul care își poate permite să le poarte. Și pare că ține foarte mult să nu uităm asta.
Poate că, pentru el, fotografiile de la botez nu sunt o problemă de imagine. Poate că sunt chiar confirmarea unei povești de succes pe care și-o spune de multă vreme: uite unde am ajuns. Numai că, într-o democrație, întrebarea ce contează nu este cât de departe a ajuns un politician, ci cum a ajuns acolo și ce a făcut cu puterea pe care a primit-o. Restul sunt haine.
