De ce nu mai ies românii în stradă? ÎN DIALOG cu politologul Vlad Bujdei-Tebeica despre oboseala civică, liderii salvatori și protestele generației Z 

De ce unele societăți, precum Franța, au dezvoltat o tradiție puternică a protestului, în timp ce în România mobilizarea colectivă pare să depindă mai degrabă de momente excepționale? Ce rol joacă moștenirea comunismului, lipsa de încredere între cetățeni și fragmentarea societății? Și cât de mult au schimbat rețelele sociale felul în care oamenii își exprimă nemulțumirile și se organizează?

Într-un interviu pentru INVESTIGATORIA, Vlad Bujdei-Tebeica, doctor în științe politice, analizează mecanismele care determină mobilizarea civică, diferențele dintre România și statele occidentale, dar și rolul generațiilor tinere în noile forme de activism.

În opinia sa, una dintre problemele fundamentale ale societății românești este deficitul de solidaritate socială, alimentat de neîncrederea dintre cetățeni și de experiențele istorice ale relației cu autoritatea. Politologul consideră că protestele din România s-au concentrat mai degrabă asupra luptei anticorupție decât asupra apărării drepturilor sociale, lăsând o parte a nemulțumirilor economice și sociale vulnerabilă la instrumentalizare politică.

Discuția abordează și tendința de a căuta lideri providențiali, capabili să rezolve problemele societății în locul unei implicări civice constante. Dincolo de protestele de stradă, Vlad Bujdei-Tebeica vorbește despre importanța informării, a jurnalismului independent, a participării la deciziile comunităților locale și a implicării politice, ca forme de exercitare a responsabilității democratice.

Ce determină, în general, o societate să dezvolte o cultură a protestului? Este vorba despre tradiție democratică, educație civică, încredere între cetățeni sau despre experiența că protestele chiar pot produce schimbări?

Cultura protestului nu e neapărat ceva ce o societate își dezvoltă în mod conștient. Cred că mai degrabă își dezvoltă în mod subconștient această cultură în funcție de, să zicem, relația cu puterea politică de-a lungul istoriei. Ce relație au avut cu puterea politică? Cât de responsivă a fost puterea politică la nevoile celor care protestează? Dacă ne uităm în istorie, mai ales în Franța, unde vedem o cultură a protestelor, o tradiție a protestelor, vedem că tocmai de aici a venit. Tocmai de la relația pe care societatea franceză o avea cu monarhia, Franța având unele dintre cele mai absolutiste regimuri, chiar și în încercarea lor de a tranziționa către republicanism. Și societatea a reacționat în conformitate. Au încercat întotdeauna să își facă auzit cuvântul pe care îl aveau de spus.

La noi lipsește acest tip de solidaritate socială, care este greu de construit în condițiile nivelului ridicat de neîncredere pe care cred că îl resimțim cu toții în România. Simțim că nu mai putem să avem încredere în cel de lângă noi, ne șicanăm în trafic, pe social media, peste tot. Nu mai avem capacitatea de a discuta și de a găsi punți comune. Și în clipa în care vezi numai adversari în jur, e foarte greu să te solidarizezi, inclusiv pe teme în care, până la urmă, suntem cu toții de acord că identificăm probleme.

Este fundamentat în istoricul nostru comunist?

Este o discuție întreagă de unde provine lipsa de încredere. Putem inclusiv să mergem mai departe în istorie și să ne gândim la relațiile pe care le-am avut cu diferitele imperii care au exercitat influență pe aici, în zonă, de la Poarta Otomană până la Imperiul Austro-Ungar, până la Imperiul Rus. Cumva, întotdeauna, decidenții politici din această regiune au încercat să găsească compromisuri pentru a-și asigura și proteja propriile funcții și propria putere. În regimul comunist a fost și mai complicată treaba, în condițiile în care trebuia să suspectezi pe toată lumea din jurul tău de colaboraționism cu Securitatea și nu puteai să ai încredere în nimeni, pentru că te puteai trezi cu dosar la Securitate.

Ceea ce, după cum au arătat și arhivele CNSAS, era foarte probabil să se întâmple, să fii chemat la sediul Securității și să dai declarații cu privire la vecini, la familie și așa mai departe. Cred că a fost o perioadă foarte toxică din punctul acesta de vedere pentru noi.

În Europa, dacă privim, totul a pornit de la elevi, apoi studenți. Și în multe țări, pentru că după Franța, bineînțeles, au început și alte comunități să iasă în stradă, tinerii au devenit, propriu-zis, actorii importanți ai protestelor. Și se vorbește despre această revoluție Gen Z, se vorbește despre generația Z ca fiind o generație mai vocală politic. Dar, totodată, am văzut și critici din România, de la anumite persoane care spun că activismul se consumă mai degrabă pe social media. Și, în acest context, vreau să te întreb în ce condiții se transformă activismul digital în participare reală, în a ieși în stradă, propriu-zis, și când rămâne doar o formă de exprimare a nemulțumirii?

Am observat și eu genul acesta de distincție pe care o fac unii. Protestul în online cu protestul în stradă nu mi se pare că sunt neapărat distincte, nici nu sunt identice, dar merg mână în mână. Adică, am văzut încă de acum mai bine de 10 ani chiar, cu Primăvara Arabă, cât de importantă a fost social media în a ajuta oamenii să se mobilizeze, să iasă în stradă.

De când avem aceste mecanisme prin care putem să comunicăm și să ne coordonăm în timp real, mai ales grupurile foarte mari de oameni, a devenit un instrument foarte important în felul în care oamenii își comunică frustrările față de cei care ar trebui să le reprezinte interesele.

Mi se pare că, iarăși, trebuie să existe un anumit nivel de frustrări acumulate în societate care să transforme nemulțumirile care se exprimă în online în mișcări de stradă. Noi încă nu am ajuns în punctul acela… poate anumite segmente sociale.

Și aici voiam să ajung, pentru că România, totuși, a trecut prin episoade destul de importante de mobilizare civică. Într-adevăr, neavând foarte multe, toate au fost titrate ca proteste care paralizează Bucureștiul, care blochează traficul, în prime-time și tot așa. De la un timp, există, din nou, această percepție că disponibilitatea românilor de a protesta a scăzut sau că a fost captată de o parte a societății. Și aici mă refer la toți cei care au ieșit din convingere sau au fost mobilizați de partidele de dreapta suveraniste. Cum explici toată această evoluție? Adică vorbim despre oboseală civică sau, așa cum ai menționat, e vorba doar de această acumulare a frustrărilor care nu a ajuns încă la saturație încât să ne scoată pe toți în stradă?

Dacă am sta să comparăm ce mici proteste am mai văzut pe la noi în ultimii ani cu ce se întâmplă în momentul de față în Spania, în Italia, în Belgia, în Germania și, în general, în vestul Europei, caracterul protestelor este diferit. Și aici, iarăși, istoria noastră postcomunistă are un efect mai important în a înțelege de ce doar anumite grupuri se mobilizează, căci noi nu avem neapărat cultura asta a protestului pentru drepturi sociale.

Mi se pare că statul social, cumva din trauma aceasta a trecutului comunist, nu mai joacă un rol atât de important pentru societate. Nu mai devine, să zicem, un obiectiv pentru care să protestăm în sine. Pentru că, dacă ne uităm în ultimii ani, începând cu venirea lui Ilie Bolojan la putere, politicile de austeritate au lovit extrem de sever în tot ce înseamnă sistemul de protecție socială, fie că vorbim de sistemul de pensii, de ajutoare de șomaj, dar chiar și în educație și în sănătate. Și, de fapt, mai ales în sănătate. Adică, până să fie învestit acest nou guvern, știam că ne confruntam cu o criză severă de medicamente care urma să lase foarte mulți bolnavi din România fără medicamente de bază necesare pentru tratamentele de care aveau nevoie.

Într-o societate care este, într-adevăr, solidară, ar fi trebuit să scoată instant oamenii în stradă. Însă, iată că nu am văzut nivelul acela de solidaritate. Și când au fost protestele profesorilor, am văzut peste tot, mai ales în presa mainstream, că, în loc să se discute despre revendicările extrem de legitime ale profesorilor și problemele pe care le semnalau cu privire la sistemul educațional, mai degrabă toată lumea dădea vina pe profesori că nu se duc să-și facă treaba și că pun în pericol viitorul următoarei generații de absolvenți de bacalaureat. Ori, în condițiile astea, nu poți să organizezi un protest. Un protest trebuie să deranjeze. Un protest trebuie să deranjeze pentru că este singura modalitate și ultima modalitate, de fapt, prin care mai poți să atragi atenția decidenților politici, în condițiile în care toate celelalte canale de comunicare au eșuat.

Ceea ce mi se pare că mobilizează însă oamenii la noi este, să zicem, discursul acesta anticorupție, care este cuplat cu dorința de piață liberă și de capitalism. Acestea două sunt, de fapt, dezideratele pentru care lumea tinde să iasă în stradă. Pentru că avem, după cum ziceam, moștenirea sistemului comunist și suntem cu toții conștienți de sistemul de pile și relații care există mai ales în sistemul public administrativ. Suntem cu toții conștienți de existența corupției la toate nivelurile societății și este una dintre cele mai pregnante probleme care domină mentalul colectiv, tocmai pentru că e o problemă moștenită de la sistemul vechi comunist. O problemă legitimă, de altfel. Nu zic că nu este o problemă legitimă, dar, în același timp, mi se pare că accentul pe care îl punem pe problemele acestea de corupție ne face să uităm, de fapt, că prioritățile sunt în altă parte.

Sunt în protejarea unui stat care ar trebui să aibă, până la urmă, grijă de noi și să joace o funcție extrem de importantă în echilibrarea tuturor acestor energii sociale care sunt acaparate de grupuri care sunt pur, cum să le zic, profitoare de situație. Sunt grupuri care nu au, de fapt, un interes în a proteja cetățenii, nu au un interes în a asigura un nivel minim de trai și se folosesc de aceste probleme pe care oamenii le resimt și instrumentalizează, de fapt, aceste frustrări, tocmai pentru a mobiliza oamenii, mai ales cu scop electoral.

De aceea vedem extrema dreaptă atât de puternică la noi, tocmai pentru că partidele, inclusiv social-democrații, au abandonat politici care să întărească puterea statului, mai ales în raport cu capitalul, pentru că există foarte multă corupție și în mediul privat din România, în rândul marilor companii și corporații care își desfășoară cu foarte mult succes, de fapt, și cu foarte multe profituri activitatea economică în țara noastră.

Și de frică să nu ne plece investitorii, toate partidele au abandonat orice fel de formă de sprijin pentru politici sociale și mai degrabă tindem către această direcție a eficientizării economice, a activității economice, a pieței, a liberalizării pieței și a ne asigura că angajatorii au toate condițiile necesare să își desfășoare activitatea economică.

Și asta mi se pare că e diferența principală între ce se întâmplă la noi și ce se întâmplă în Franța.

În clipa în care, după cum ziceam, nu ai acea solidaritate socială care să te adune în jurul temelor acestora, care, la rândul lor trebuie să fie despre solidaritatea socială, e foarte greu să găsești un punct comun și care să nu fie preluat, acaparat și instrumentalizat de către partidele de extremă dreapta.

Și, în această temă, vreau să întreb dacă mai avem lideri care mobilizează… dacă mai dispunem de personalități, partide, organizații care reușesc să mobilizeze?

Avem, doar că problema e că acei lideri sunt tocmai în partidele de dreapta și de extremă dreapta, oameni care comunică prin social media, precum TikTok, și propagă fake news și instigă la ură față de străini, după cum am văzut, față de muncitorii străini care vin la noi în țară să-și găsească și ei un trai.

Dar, în același timp, nici nu pot să zic că văd neapărat nevoia unui lider, căci cu cât ne bazăm mai mult pe lideri să ne scoată din situațiile complicate din punct de vedere politic, cu atât riscăm să ne vulnerabilizăm și mai mult noi, ca societate și comunitate politică. Ne uităm ce se întâmplă în momentul de față cu Nicușor Dan, care a fost un om care a mobilizat foarte mult. Nu neapărat scoțând el în mod direct, „Haideți, oameni buni, să ieșim la vot”, ci mai degrabă lumea l-a văzut drept o figură salvatoare, în mod similar cum l-a văzut lumea pe Iohannis în primul său mandat, ca un om care poate să se lupte cu sistemul corupt, care este din afara sistemului, care nu acceptă compromisuri și așa mai departe. Și iată că, de când și-a preluat mandatul, Nicușor Dan pare că e un om complet schimbat. Pare că nu mai e acel Nicușor Dan pe care lumea l-a votat și în care lumea a avut speranță că se va lua la trântă cu corupția din marile partide, cu corupția din sistemul public. Și iată că vedem un Nicușor Dan care, dimpotrivă, încearcă să găsească formule de cooperare sub pretextul acesta al compromisului politic și al găsirii unei stabilități.

Întrebarea e „ce stabilitate?”, în condițiile în care România, după criza pandemică din 2020, nu a mai avut o rată a inflației sub 5,6%. Pur și simplu. Adică am avut una dintre cele mai constante și mai ridicate rate ale inflației din Uniunea Europeană. În condițiile astea, pentru ce stabilitate te mai lupți? Care e, de fapt, scopul? Pentru că e clar că nu pentru bunăstarea generală a celor care muncesc, nu e asta prioritatea. Și Nicușor Dan a produs foarte mult rău prin această dezamăgire colectivă pe care au resimțit-o, să zicem, mai ales cei care au orientarea ideologică reformistă, respectiv middle class, upper middle class și așa mai departe, care au impresia că ai nevoie de o figură precum Nicușor Dan să combați corupția.

Și în condițiile în care și electoratul mai lower class, și electoratul middle class, și electoratul upper class, toată lumea este dezamăgită în mod colectiv, e foarte greu să mai găsești acele punți comune de solidaritate care să ne scoată în stradă pentru a lupta pentru ceva, nu împotriva a altceva.

În acest context, cred că aș avea nevoie să întreb: de ce e nevoie de un salvator? De ce tindem să ne dorim o persoană care să ne salveze?

Asta mi se pare o foarte bună întrebare. Mi se pare că e o întrebare de la care ar trebui să pornim și, sincer, cred că răspunsul e din lipsa de cultură politică pe care o avem noi, ca români. Sunt foarte mulți români care sunt dezinteresați politic, care se declară drept apolitici, care nu vor să aibă de-a face nimic cu politica și care nu înțeleg că, de fapt, politica se face zi de zi, în viețile noastre, la locul de muncă, acasă, pe stradă, în parc, oriunde te duci. Sunt decizii care influențează viața noastră publică, a tuturor.

Și, în condițiile în care avem acest dezinteres, pe care cumva îl înțeleg, e natural să ai atât dezinteres în condițiile în care clasa politică, de-a lungul ultimilor 35-36 de ani, toate semnalele pe care le-a dat au fost că nu te vrea parte din acest proces democratic. Nu vor ca cetățenii să fie implicați în procesul de luare a deciziilor. Și aici putem să ne uităm simplu la legile electorale să vedem cât de greu este pentru noi competitori politici să intre în politică și să mai zguduie puțin partidele din zona asta confortabilă în care se află în momentul de față. Faptul că alegi primari într-un singur tur și ai primari, de exemplu, primarul general al Capitalei, care este votat cu aproximativ 15% din totalul populației, mi se pare o situație incredibilă. Dar iată, acesta este sistemul politic pe care aceste partide îl susțin, tocmai pentru că este în beneficiul lor.

Și problema este că, în clipa în care nu ai niciun fel de motiv extern care să te împingă pe tine să vrei să fii mai bun, să vrei să reprezinți cu adevărat interesele celor care te votează, ci, mai degrabă, să spui doar ce simți că e nevoie să spui în timpul campaniei și după aceea te întorci la lucrurile pe care le făceai și înainte. Asta îi frustrează pe oameni, îi dezamăgește și îi împinge din ce în ce mai departe de politică. Și singura modalitate de a avea un impact politic în aceste condiții, mi se pare că, din punctul acesta de vedere, pentru mulți sunt aceste potențiale figuri providențiale care vin și rezolvă tot. Nu mai trebuie să stau eu să mă gândesc, nu mai trebuie să stau eu să mă implic, nu mai trebuie să stau eu să urmăresc, să mă informez. Pur și simplu vine cineva și rezolvă toate lucrurile astea. Și iată că Nicușor Dan a demonstrat că nu este cazul și că e cazul ca, dimpotrivă, să ne implicăm cât mai mulți dintre noi.

Îmi doream ca ultima sau ultimele întrebări să fie puțin despre soluții, pentru a nu evidenția doar problemele, ci și ce putem face în sensul acesta. Și, plecând de la ultimele tale cuvinte, cum ne putem implica fiecare dintre noi? Dacă nu ieșim în stradă, dacă nu putem să mobilizăm o altă parte din societate, dacă nu vrem să stăm în Piața Victoriei fără niciun rezultat, cum ne putem implica?

Cred că, în primul și în primul rând, ceea ce contează este informarea și informația. Mi se pare că de acolo pleacă totul. Și, puțin câte puțin, să ne informăm și să introducem informații cu privire la ce se întâmplă în comunitățile din care facem parte, la deciziile politice pe care decidenții politici le iau, să urmărim ce se întâmplă în ședințe de Consiliu, de exemplu, să vedem ce proiecte sunt pe ordinea de zi.

Ne lipsește foarte mult să ne intereseze, de fapt, ce se întâmplă în jurul nostru, să ne intereseze cum sunt cheltuiți banii publici. Să sprijinim, în același timp, mi se pare foarte important, jurnalismul independent, pentru că și aici, dacă stăm să discutăm despre jurnalism, avem această foarte mare problemă a apropierii presei mainstream de partidele politice și, în foarte multe cazuri, a dependenței presei mainstream de fonduri provenite de la partidele politice, totul sub o formă extrem de legală. Partide care au aceste bugete pentru propagandă politică, pe care pot să le cheltuiască la discreție, să le pompeze în presa mainstream. Și, de foarte multe ori, presa mainstream nu mai raportează ceea ce este în interesul nostru, al tuturor, ci raportează și reîncadrează probleme din perspectiva partidelor care contribuie la bugetele lor. Deci, din punctul acesta de vedere, cred că trebuie fiecare dintre noi să ne implicăm mai mult în a sprijini presa independentă, presa locală, care nu depinde de finanțările de la partide, tocmai să ne permită și să ne dea nouă ocazia să ne informăm.

A treia, evident, este să ne și implicăm politic, pentru că, iarăși, avem senzația că politica este murdară, că este indezirabilă și că oricine se asociază cu politicul, la rândul său, devine indezirabil, se murdărește. Trebuie să ne murdărim, să ne băgăm în această luptă politică, dar e foarte greu, pur și simplu, să stai pe margine și să comentezi, în timp ce partidele vechi, tradiționale, care în ultimii 20 de ani vedem cum s-au cartelizat și mai degrabă cooperează, conlucrează decât să reprezinte interesele celor care i-au votat.

Mi se pare important să ne implicăm mai ales în partide noi, în partide tinere, în partide proaspete, din care fac parte oameni cu care noi rezonăm ca gândire, ca ideologie, ca valori, pentru că și asta e o formă de serviciu public, să faci parte dintr-un partid politic. Ar trebui să spălăm imaginea acestui tip de activitate, tocmai ca să încurajăm tinerii, mai ales tinerii, care sunt principalele victime ale contextului socioeconomic în care ne aflăm.

Dacă stăm să ne uităm, de exemplu, la piața muncii în momentul de față, tinerii din ziua de astăzi, pe lângă faptul că trec prin cel mai prost sistem educațional din Uniunea Europeană, dacă ne uităm la absolut toate criteriile, de la analfabetism funcțional la rezultate PISA, la număr de absolvenți de liceu, număr de absolvenți de facultate și așa mai departe, stăm prost la absolut toți acești indicatori. Pe lângă asta, ei au de-a face și cu una dintre cele mai brutale piețe ale muncii, respectiv una în care totul devine AI-ificat, unde introducem inteligența artificială în toate procesele, mai ales în cele de început, unde, în mod tradițional, tinerii au foarte multe de învățat și foarte multe experiențe de dobândit, care să le permită să devină angajați productivi. Evităm să-i mai angajăm, să-i mai integrăm pe piața muncii, pentru că preferăm să scădem costurile activității noastre implementând AI.

Este o vulnerabilitate extremă pentru că, dacă tu, ca partid tradițional, nu recunoști această situație și nu vezi riscurile la care sunt supuși tinerii tăi, o să te trezești pe viitor că o să ai, într-adevăr, cea mai mare diasporă din toate statele lumii, raportat la totalul populației. Suntem acum, oricum, în top. 

Mi se pare că riscăm să ajungem într-un punct în care o generație mare de tineri să plece pur și simplu în alte țări, în care, iată, tinerii au curaj, ies în stradă, își cer drepturile și, chiar dacă sunt demonizați de anumite segmente de presă și intelectualitate, sunt cetățeni adevărați, în sensul real al cuvântului, care sunt implicați și conștienți de riscurile pe care societatea din ziua de astăzi nu le ia în serios privind bunăstarea și viitorul lor.