A urmat o perioadă de clocot. Populația a început să înțeleagă că nu se mai poate să funcționezi după ureche, pe bază de pile, cunoștințe și relații. Că nu se mai poate să stai atât de aproape de corupție și să nu-i dai măcar un ghiont. Că viețile a 65 de tineri nu trebuie lăsate uitării, iar sacrificiul lor să nu schimbe nimic.
Societatea civilă a simțit, după Colectiv, că e despre noi toți. Așa că a acționat. Și a demonstrat că e vie, că poate băga spaima în politicieni, că poate dărâma ordinea veche și poate pune în locul ei o lume nouă, în care regulile să fie reguli de la început până la sfârșit.
Freamătul s-a stins, însă, pe măsură ce speranțele au fost sufocate, una după alta, de sistem. Și s-a intrat, treptat, într-o stare de amorțeală. O amorțeală confortabilă. Pentru că nu era simplu să ieși în stradă la fiecare abuz al autoritității. Și, în plus, tot ce părea că se schimbă se dovedea ulterior a fi fost o altă fumigenă. Așa că unii au plecat, iar alții au adormit.
Sunt 9 ani de la Colectiv și niciun partid nu a vorbit zilele astea despre tragedia de atunci. E ca și cum n-ar fi fost. Campania electorală a acaparat pe toată lumea în așa măsură, încât despre momentul care ne-a trezit pe vremuri nu mai spun ceva decât niște rătăciți de pe internet. Iar despre tinerii care atunci au plătit pentru noi toți nu mai povestesc decât familiile și prietenii lor. Și asta se întâmplă într-o perioadă în care politicienii trebuie să dea socoteală. În care responsabilitatea partidelor pentru dezastrul de atunci și pentru dezastrele ce au urmat ar trebui să fie tema principală a zilei.
Deci ce s-a schimbat, la 9 ani de la Colectiv? În esență, nimic. Ulterior s-au produs și alte focuri care ar fi trebuit să purifice societatea și s-o facă atentă la consecințele ochilor larg închiși. E suficient să ne gândim la Crevedia, Ferma Dacilor, incendiul de la spitalul din Piatra Neamț. Dar au fost și altele. Toate s-au succedat trist, sub ochii noștri, tot mai confuzi. Practic lumea a mers înainte. Că și înainte era la fel. Și când nimic nu se schimbă, totul e amorțit. Inclusiv durerea noastră care nici măcar nu se mai eliberează în revoltă.
Ne-a intrat în cap cumva faptul că suntem mici și nu contăm. Așa că privim muți la dezbateri electorale penibile, organizate de un post TV de care altădată ne era rușine, devenit între timp principala platformă a dezbaterii electorale la noi.
Am revenit la “înainte” cu atâta ușurință, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat în acești nouă ani. De parcă aceleași pericol n-ar vâna la fiecare colț în continuare. De parcă tragedia n-ar plana încă deasupra noastră, căutând noi victime.
Au trecut 9 ani și viața a mers inainte. La fel de greșit ca atunci.
