Prin apăsătoare, mă refer la un sentiment paralizant, o greutate pe piept care te duce în imposibilitatea să respiri, care te rănește puternic și te face să te simți incapabil. Te duce la extrema celor mai negative emoții, îți provoacă lacrimi și te face să te simți incapabil. Te întrebi dacă meriți să suferi, dacă trebuie să-ți duci crucea, te blamezi și te simți incapabil.
Incapabil să te miști.
Incapabil să respiri.
Incapabil să fii optimist – într-o lume în care pare că propriile alegeri nu-ți mai aparțin.
Ești blocat într-o capcană invizibilă, în care fiecare încercare de a merge mai departe îți este îngreunată de noi scandaluri, noi minciuni, noi tragedii cauzate de nepăsare și lipsă de responsabilitate. Toate creează un climat în care nu mai poți vedea un viitor clar, nu mai poți face planuri pe termen lung, nu mai poți spera că lucrurile vor deveni mai bune. Toate, agravate de extremism. Toate, fără să știi cum și dacă poți schimba ceva.
Ce întrebări aveam anul trecut? „Oare e chiar mai bine în afară?”, „Să iau în considerare plecarea din țară?”, „Vreau să îmi cresc copiii aici?”. Acum nu mai am întrebări, ci aproape certitudini.
Spuneam că am vorbit cu oameni care au plecat, în speranța unei vieți mai bune, și cu oameni care au rămas, pentru o viață mai bună. Bineînțeles, nici atunci, ca și acum, nimeni nu a putut răspunde pentru mine. Nici atunci, ca și acum, nu aveam nevoie de răspunsuri de la alții. Am propriile răspunsuri, vagi și distanțe, dar cred că îmi aparțin.
În continuare am întrebări, dar pun pe pauză răspunsurile: „unde să pleci, dacă e la fel de rău?”, „de ce trebuie să fie atât de greu să rămâi?”, „cum pot schimba eu ceva?”.
