“Oare e chiar mai bine în afară?”, “Să iau în considerare plecarea din țară?”, “Vreau să îmi cresc copiii aici?”- mi-am adresat întrebările astea în ultimul timp, pentru sufletul meu, dar am și vorbit cu oameni care au plecat, în speranța unei vieți mai bune, și oameni care au rămas, pentru o viață mai bună. Bineînțeles, nimeni nu a putut răspunde pentru mine. Mi s-a părut o abordare sănătoasă, căci nimeni nu are puterea să mă sfătuiască obiectiv. Așa că am încetat și eu să răspund pentru alții la unele întrebări din ultimele zile… despre comasare, Mindea, strigări în tribunal, Macarena, Centrul Vechi sau Ploiești. Întrebări care adâncesc șirul lung de tragedii la care am asistat în ultima săptămână și care nasc, la rândul lor, mai multe întrebări în jurul ideii de “mai bine”.
M-am oprit și din a deschide platforme de recrutare străine, de a căuta informații fiscale și problemele altor țări. Am încercat să ies din cercul vicios și să-mi găsesc răspunsurile. Dar când ceea ce consider a fi rău prevalează binele (pe care-l știu), oare mai au sens întrebările?
Sunt oameni aici care au ales să rămână, deși au avut destule oportunități și resurse pentru a găsi un loc în care să fie apreciați și în care să performeze. Sunt, de asemenea, oameni care nu au avut de ales și cei care nu au știut/crezut că au sau au avut opțiuni. Mai sunt și unii care au ales să rămână pentru că “merge și așa”, cunosc “un băiat”, au deja un nume și e mai ușor să fentezi acolo unde știi limba. Dar, poate cel mai important, sunt oameni care vor să aducă o schimbare, să ajute, să aibă un impact pozitiv și muncesc în fiecare zi pentru a aduce România aproape de traiectoria corectă. Indiferent de cum o definim: democrație, justiție, libertate de exprimare, siguranță, prosperitate, educație, sănătate. Însă tot acești oameni duc lupte, cu puține spre zero resurse, uneori cu frică, alteori cu precauție, cu eforturi inimaginabile pentru a fi auziți, doar ca să ne arate că nu suntem, de fapt, pierduți. Și uneori au parte de susținere, nasc conversații, mobilizează și au succes. Alteori eforturile lor sunt acoperite de zgomote puternice.
Și de aici se mai naște o întrebare – de ce trebuie să fie atât de greu să rămâi? Poate chiar e nevoie de generații pentru a schimba mentalități și e nevoie să lăsăm timpul să își facă treaba. Poate că fiecare generație este, într-adevăr, limitată de ceea ce cunoaște.
Însă timpul nostru e limitat și nu întotdeauna ne permitem să îl dăm la schimb pe întrebări. Sau să alegem ce fel de persoană vrem să fim. Așa au gândit, probabil, și cele aproape 10 milioane de români plecați. Și cei care își plănuiesc acum plecarea. Și cei care nu vor să se mai întoarcă.
