În timp ce alții descopereau orașul, libertatea, vacanțele, eu învățam să vorbesc despre competențe generale, obiective operaționale și strategii de predare.
La 16 ani, mă antrenam să devin adult. Dar un adult tăcut, disciplinat, „dedicat”, cu alte cuvinte, format să accepte prea multe și să ceară prea puțin. Noi, cei care am ales să devenim profesori, am renunțat devreme la viața obișnuită a vârstei noastre.
În timp ce colegii mei își făceau poze pe litoral, eu îmi completam dosarul pentru practică pedagogică. În timp ce ieșeau în oraș seara, eu învățam să creez fișe de lucru pentru copii pe care nici nu-i cunoscusem încă.
Am crescut cu ideea că educația e vocație, e sacrificiu, e chemare. Și poate chiar a fost.
Dar astăzi, când mi se cere să „dovedesc” că muncesc 8 ore pe zi, simt că nimic din ce-am lăsat în urmă nu mai contează. Toate proiectele scrise cu mâna mea, toate orele petrecute visând la o școală în care să fac o diferență… toate sunt tratate ca simple obligații de îndeplinit.
Valoarea muncii mele e pusă la îndoială. Timpul meu e suspect. Dăruirea mea e exploatată. Și nu pot să nu mă întreb pentru ce am făcut toate astea?
Pentru ca, după ani de renunțări, să fiu tratat ca un funcționar într-un sistem care nu mai are încredere în mine?
Pentru ca, în loc de respect, să primesc îndoială? Pentru ca timpul meu să fie înghițit de hârtii, controale, platforme și frustrare? E dureros.
