Fraților, (ne-)am înfrânt!

Puțin peste 30% dintre români s-au prezentat la urne în ziua alegerilor parlamentare. Practic, parlamentarii care vor reprezenta românii în următoarea legislatură nu au aproape niciun fel de legitimitate. Asta nu-i va împiedica să facă în continuare combinațiile și permutările nefericite și ilegale care i-au făcut faimoși pe mulți dintre ei până acum. Dar nimeni nu va mai putea spune nimic despre asta ani întregi de acum înainte.

Zarurile au fost aruncate. La propriu, pentru că, în condițiile prezenței scăzute, mandatele de parlamentari obținute acum sunt pur circumstanțiale, ca și cum ar fi fost câștigate la loterie, nu prin decizia poporului. Ce democrație mai e asta? Ei bine, n-avem altceva de făcut decât să verificăm consecințele în următorii ani.

Dincolo de pornirile firești ale unora de a-i blama pe cei care nu s-au prezentat la vot, este totuși important să înțelegem și cauzele lipsei de implicare. La acest scrutin n-au participat oameni care au votat cu sfințenie de fiecare dată. Oameni care nu s-au manifestat niciodată până acum cu indiferență în raport cu lucrurile care se întâmplă în spațiul public.

Să nu uităm și că ultimul an a fost unul greu. Unul care ne-a clătinat tuturor valorile. A fost pandemie, au fost măsuri luate în grabă, au fost declarații nefericite și au fost oameni care au murit cu zile în spitale. Unii dintre ei arși de vii… Era de așteptat ca asta să producă prezență la urne, nu absenteism. Și totuși, absența celor care în mod normal erau participanți activi la viața publică spune ceva: statul acasă nu a fost, de data asta, o formă a indiferenței, ci o atitudine. Un stat care-și omoară oamenii în secțiile de terapie intensivă, un stat care nu e în stare să-și protejeze cetățenii, un stat care nu asigură spitalelor necesarul pentru buna funcționare a actului medical, un stat în care oamenii nu se mai simt în siguranță nu e un stat pentru care merită să te ridici din pat. Din punctul multora de vedere, statul acasă în ziua votului a fost exact acest mesaj. O formă tăcută de revoltă. Care, desigur, ne va costa pe toți. Pentru că bine nu va fi.

A crescut, însă, în clasament partidul pe care mulți l-au strigat „ciuma roșie”. Ei bine, se pare că mulți au preferat ciuma pandemiei de coronavirus. Și, nemulțumiți de felul în care și-a gestionat PNL acțiunile (hoții mari și mici, clientelism, campanie electorală de sorginte prezidențială, racolări din PSD), oamenii au preferat să demonstreze că în România nu e obligatoriu să câștige cineva. Că putem avea și alegeri din care toată lumea pierde. De la primul până la ultimul și de la cap la coadă…

Paradoxal a fost, însă, că, deși alegerile de acum constituie unul dintre cele mai mari eșecuri ale democrației în România, la finalul scrutinului, toți liderii politici, de la PNL la AUR au rostit discursuri de învingători. Toți păreau convinși că și-au atins obiectivul, deși nimeni n-a rezolvat acum nimic. Legitimitatea e mică, varietatea de partide pune în dificultate formarea unui guvern respectabil, iar populația pare a fi mai furioasă ca niciodată…

În realitate, de data asta, mai mult decât oricând până acum, am înfrânt cu toții: și noi, cei mulți, prin neparticipare, și ei, cei puțini și nelegitimi. Esențialmente, de data asta, ne-am înfrânt. Pentru că nimeni nu te poate înfrânge mai bine decât o poți face tu, cu mâna ta. Desigur, nici nu mai are nimeni dreptul să se plângă ani buni de acum înainte.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.