„Întâi au venit după socialiști și n-am luat atitudine, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după evrei și n-am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după mine… și nu mai era nimeni care să ia atitudine”.
Sunt cuvinte scrise în marmură în Muzeul Holocaustului din Washington DC, cuvinte ce aparțin pastorului luteran Marin Niemoller, deținut în mai multe lagăre de concentrare, pentru că s-a opus regimului Hitler.
Muzeul Holocaustului din Washington DC este o clădire imensă, dedicată în totalitate victimelor și supraviețuitorilor Holocaustului. Pe fiecare perete e o poveste și fiecare imagine spune drama ei. Șiruri de nume amintesc vizitatorului că sunt lucruri care nu pot și nu trebuie să fie uitate. Din simplul motiv că există întotdeauna riscul ca omenirea să-și repete greșelile.
În „Sala Amintirilor” ard constant zeci de candele. Pereții de marmură spun, în diverse feluri, același lucru: „nu uita ce-ai trăit și, ca să nu se mai întâmple niciodată, spune povestea copiilor copiilor tăi!” În atmosfera rece a muzeului se simte constant o apăsare, de parcă zidurile s-ar pregăti să cadă sub greutatea tragediilor a căror memorie o adăpostește.
Dar cea mai emoționantă parte a muzeului e cea care amintește de suferința copiilor evrei. Trebuie spus că șase milioane (ȘASE MILIOANE) de evrei au fost torturați și uciși în lagărele de concentrare. Un milion și jumătate erau copii. Erau luați noaptea de acasă, îmbrânciți și purtați pe brațe, aruncați în trenuri de marfă, în strigătele și protestele părinților disperați, ținuți în frig și apoi lăsați în lagărele de concentrare, unde erau supuși mai multor forme de tortură.
Experiența copiilor evrei din acele timpuri este magistral reprodusă în incinta Muzeului Holocaustului din Washington D.C.
Sub deviza: “Remember the children”, muzeul expune povestea lui Daniel, una dintre milioanele de povești ale familiilor de evrei în timpul Holocaustului, dar din perspectiva unui băiețel, care trece totul prin filtrul sensibilității lui, expuse într-o serie de scrisori.
Experiența pare extrem de reală, pentru că vizitatorul are posibilitatea de a intra efectiv într-o casă a unei familii de evrei, să atingă obiecte, să asculte durerea din lagărul de concentrare, să vadă șinele de tren, să se plimbi pe străzile pe care se plimba micuțul Daniel și să citească pagini din jurnalul lui.
Pentru că paginile de jurnal expuse la Muzeul Holocaustului din Washington DC sunt bazate pe scrieri similare ale unor tineri care au traversat perioada aceea și i-au simțit tot întunericul dureros. Expoziția cuprinde fotografii din albume ale familiilor care au trăit atunci, bucăți de ziare, dar și frânturi din realitatea cruntă a acelui trecut.
Daniel povestește drumul către lagărul de concentrare, frica lui, dar și gândurile despre soarta oamenilor care îi erau cei mai apropiați. Uneori, copilul se întreabă dacă cineva primește scrisorile pe care el le trimite acasă, fără să știe dacă “acasă” a rămas mai mult decât un simplu concept.
Expoziția e foarte vie și a fost realizată după ce au fost consultați experți în domenii precum psihologie, psihiatrie și profesori, pentru că s-a dorit ca prin reproducerea vie a durerii unui copil torturat atunci să poată fi trezite conștiințele, dar și să se înțeleagă clar că rana aceasta, una care nu se va închide nicicând, nu mai poate avea replici.
Experiența Muzeului Holocaustului e foarte greu de suportat, vizitatorul având posibilitatea să trăiască atmosfera, trecând pe lângă băncile “pentru evrei”, magazinele “pentru evrei”, cabinetele medicale “pentru evrei”. Ba pot chiar vedea și hăinuțele copiilor, pe care era cusută steaua galbenă, cu inscripția JEW (evreu).