CEI DREPȚI ÎNTRE POPOARE (I): Viorica Agarici, feminista care a salvat sute de evrei din „trenul morții”

Martiri ai unor vremuri întunecate, victimele Holocaustului au un încă un rol esențial pentru memoria noastră colectivă: aceea de a ne pune în gardă cu privire la derapajele speciei din care facem parte. Unii dintre ei au fost uitați, alții n-au fost niciodată identificați, iar alții stau de veghe pe zidurile unor muzee.

Despre aceștia din urmă mai putem vorbi astăzi, în semn de respect pentru suferințele lor uriașe și ca avertisment pentru toți cei care cred că ura colectivă poate fi mereu ținută sub control.

28 de nume ale unor eroi ai acelor timpuri din România sunt menționate în Muzeul Holocaustului din Washington DC. Pe parcursul mai multor episoade, INVESTIGATORIA va prezenta poveștile acestora, mărturii ale tragediilor de neimaginat prin care au trecut și cât a mai rămas din amintirea lor în comunitățile din care fac parte.

Numele Vioricăi Agarici este primul nume din lista românilor care s-au manifestat eroic într-un timp istoric de tristă amintire, listă afișată în cadrul Muzeului Holocaustului din Washington DC.

Descendentă dintr-o familie de boieri liberali, Viorica Agarici (născută Vătășescu) a fost președinta filialei Roman a Crucii Roșii în timpul celui de-al doilea război mondial. Feministă activă, aceasta și-a făcut studiile în Franța, la Institutul ”Les Ruches”, o școală particulară, dedicată femeilor cu aspirații de lider.

După terminarea școlii l-a reîntâlnit pe Ion Agarici, inginer agronom școlit în Germania, alături de care a trăit o fabuloasă poveste de dragoste. De altfel, acesta a reușit să pună bazele unei veritabile școli de cercetări agricole pe moșiile sale din Drăgești și Călugăreni, dar și să finanțeze, prin donații, construcție unor școli și să ajute copii sărmani din zonă.

Dar inginerul a avut o viață scurtă, murind fulgerător la vârsta de 47 de ani, lăsând în urmă trei copii și o văduvă neconsolată. Ulterior morții soțului ei, Viorica Agarici a continuat faptele caritabile ale partenerului și a ajutat școli, copii orfani și familii nevoiașe, devenind din anul 1928 președinta Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.

A urmat o activitate filantropică ferventă, focusată pe sprijinirea tinerelor din orașul Roman, dar și pe construcția de unități școlare. Și totul a mers așa, până în ziua fatidică de 3 iulie 1941, când ceva extraordinar s-a întâmplat.

“Trenul morții” a trecut atunci prin gara Roman, transportând sute de evrei din Iași către lagărul de concentrare de la Călărași. Fără teamă, Viorica Agarici a îndeplinit atunci misiunea reală a Crucii Roșii, oferind ajutor evreilor, în ciuda fricii de autorități. Igienizarea vagoanelor și oferirea primului ajutor au fost atunci principalele ei preocupări, ignorând lipsa de umanitate și oferind un exemplu de bunătate, atât de rar manifestată în acele vremuri.

„M-am dus la gară. Am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei, i-am spus: «Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea». Domnia sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe un superior. Ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa d-l general Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit şi am spus că avem ordin să dăm apă la oameni“, potrivit unei declarații date chiar de ea în anul 1945 în fața Tribunalului Poporului București.

Fapta ei eroică este consemnată și pe site-ul Primăriei Roman, care, pe 28 aprilie 2011, a decis să-i confere post-mortem titlul de cetățean de onoare al orașului.

“S-a postat în faţa locomotivei, declarând că nu va pleca de acolo până nu se vor da la o parte obloanele, în spatele cărora deținuții strigau cerând aer şi apă. Cu sprijinul oficialităţilor române, printre care şi cel al Reginei Mama Elena, aflată în vizită la Spitalele militare din zonă, al Prefectului judeţului Roman şi cel al generalului Ştefan Ionescu s-a ajuns prin telefon la generalul Ion Antonescu. Acesta a solicitat sprijinul Generalului Eugen von Schorner, comandantul Armatei a 11-a germană care coopera în Basarabia cu trupele noastre. Atunci a venit ordinul de eliberare a trenului şi de oprire a acţiunilor antievreiești de la Iaşi. Trenul a fost igienizat şi deţinuţii asistaţi după care a putut să-şi continue cursa la destinaţie.”, arată Primăria Roman în motivarea deciziei de a o numi pe Viorica Agarici cetățean de onoare.

Exemplul său a însuflețit și ale filiale ale Crucii Roșii, astfel că, în drumul spre Călărași, cei transportați către lagăr au mai primit ajutor. Gestul ei a fost, însă, controversat. Pe de o parte, implicarea ei a fost apreciată de o parte a oamenilor, însă au fost și oameni din oraș care au dezaprobat la modul grobian umanitatea de care Viorica Agarici a dat dovadă. Ca atare, la nici doi ani de la acel moment, ea a renunțat la a mai conduce filiala Crucii Roșii și s-a mutat la București, la fiul său.

După venirea comuniștilor la putere, Viorica Agarici a fost forțată să se întoarcă la Roman, unde i s-a confiscat toată averea. A trăit mulți ani în sărăcie, din mila altora sau oferind lecții private copiilor unor comuniști privilegiați, cu gândul la doi dintre fiii ei, încarcerați în temnițele comuniste.

Ultimii ani și i-a trăit în compania fiului său mai mare și a trăit dintr-o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București. Fapta ei de eroism nu a fost prezentată public în perioada comunistă.

A murit în luna februarie a anului 1979, la vârsta de 93 de ani și a fost îngropată la Cimitirul Bellu.

Post-mortem, în anul 1983, Institutul Yad Vashem i-a acordat titlul “Drept între popoare”, un titlu acordat de statul israelian martirilor și eroilor ne-evrei care în acele timpuri și-au riscat viața de dragul semenilor supuși unor chinuri cumplite.

În acest moment, în amintirea sa, orașul Roman păstrează amintirea eroinei prin numele unei străzi și printr-un bust amplasat în Gara Roman. În anul 2011 a devenit cetățean de onoare al orașului Roman, iar o plăcuță comemorativă amintește faptele acestei femei extraordinare la mormântul ei din Cimitirul Bellu.

Sursă fotografie principală: Complexul Muzeal Județean Neamț