Casa părinților Yuliei este situată în Gostomel. Acolo, războiul a găsit-o pe ea și pe familia ei. Gostomel este un oraș mic, o suburbie a Kievului, la 10 kilometri de capitală. Fără blocaje, cu mașina, în centru – Khreshchatyk – se poate ajunge în 30 de minute.
Gostomel s-a golit încă din primele minute ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Există un aerodrom militar și o bază militară. Conform planului Kremlinului, trupele ruse trebuiau să aterizeze pe acest aerodrom, care urma să avanseze la Kiev și să-l captureze pe Zelenski.
Din 24 februarie, Gostomel a fost bombardat din avioane pentru a disloca armata ucraineană din pozițiile ei. Trupele ruse au aterizat efectiv acolo – numai în prima zi de război, ucrainenii au doborât trei elicoptere rusești. E greu de spus acum câte elicoptere au fost doborâte acolo, unul dintre experții militari vorbește despre 10. Altul despre 25…
În timpul războiului au fost lupte în Gostomel. Chiar zilele acestea au intrat echipamente militare rusești acolo – tancuri și blindate care au declanșat suflu de explozii și schije…
Cel mai rău lucru este că mai sunt acolo civili ucraineni care pur și simplu nu pot ieși – ocupanții îi împușcă pe toți cei care încearcă să scape. Și bătrâni și copii. Nu deschid „culoarul verde”.
Nu mai este căldură sau electricitate în Gostomel de două săptămâni. Oamenii rămân fără mâncare, apă și medicamente. Oamenii stau în subsoluri și nu pot ieși din cauza bombardării constante a caselor liniștite.
Populația din Gostomel este de aproximativ 16 mii de oameni. Câți oameni sunt acolo acum nu se știe. De asemenea, nu se știe câți au murit.
Voi relata, la persoana întâi, povestea Yuliei Pankova, o jurnalistă și prezentatoare frumoasă, inteligentă, talentată și populară. O voi spune astfel, pentru că e mai bine ca poveștile din război să fie spuse cât mai direct de către cei care le trăiesc sau prin vocile celor care le pot povesti în locul lor.
Iată!
Am petrecut 15 zile în ocupație totală lângă Gostomel. Am stat 14 nopți la subsolul neîncălzit unde temperatura era de 5 °C. A doua zi după ce iadul s-a declanșat s-au pierdut legăturile telefonice, în a treia – lumina. Fără lumina, fără gaz, fără încălzire, medicamente și benzina. Eram izolați de întreaga lume.
Nu am putut pleca. Nu ne-au lăsat să ieșim. O familie a fost împușcată într-un sat din apropiere. Un prieten a fost ucis când ducea mâncare civililor.
Mama prietenilor mei a murit zilele astea. A fost scoasă și pusă pe o bancă într-un sac în Gostomel. Încă nu a fost îngropată…
Un fragment gros de grindină a zburat în curtea noastră. Curățam etichete de aviație pe gazonul nostru. Au zburat peste noi în fiecare zi.
Instalațiile lor militare erau în pădure, unde mă plimbam cu câinele „înainte”. În fiecare seară alergam repede și stăteam paralizată lângă fereastră ca să prind orice legătură telefonică. Și cu toată surpriza, ramele ferestrelor mă împingeau înapoi de la aceste valuri explozive îngrozitoare.
Am învățat să disting sunete – explozii de bombe cu vid, rachete GRAD, rachete trase din sisteme mobile, zboruri cu avioane de luptă, avioane militare și elicoptere. Când era „liniște”, ne pregăteam mental pentru noi bombardamente.
Pe 9 martie au intrat în casa noastră. 13 militari pregătiți, complet echipați. Cu epoleți pe umeri și mitraliere uzate. Cu panglici Sf. Gheorghe, pe spate cu inscripția „Informații militare”. Au rupt porțile, au pătruns în casă, căutând rapid în fiecare cameră ca o forță “specială”. Acest iad nu a durat mai mult de 30 de minute, dar părea să fie nesfârșit. Au luat telefoane, arme de vânătoare. L-au amenințat pe tatăl meu. Acesta a fost ultima picătură din pahar. Am luat decizia să ne aventurăm afară. Era imposibil să mai rămâi.
Cel mai înfricoșător a fost să planificăm fuga, pentru că nu exista un coridor oficial verde până la noi. Și au existat o mulțime de confirmări video despre împușcăturile de civili. Știam că această zi ar putea fi ultima zi din viața mea. Am acceptat ideea și m-am împăcat cu mine.
Noi am plecat. Cu steaguri albe pe care le-am cusut din cearșaf și mop. Într-o coloană de 4 mașini. Cu copii și un bebeluș care rămăsese fără hrană și era epuizat. Am trecut în mod miraculos de 3 puncte de control inamice.
Am văzut totul… cadavre carbonizate, înghețate, împușcarea mașinilor civile, echipamentele sparte. Ne-am oprit de fiecare dată la bordură când coloane de vehicule inamice se repezeau cu viteză nebună. Ne-am croit drum sub grindină….și ne-am rugat. Chiar am învățat să ne rugăm.
Nu mai pot asculta muzică. Zgomotele puternice mă enervează. Și în tăcere, simt o tensiune de neconceput. Aștept constant atacul cuiva.
Au fost de toate: frica de moarte și foamete. Un timp nu mi-am simțit picioarele. Și sufletul mi-e constant ca după un alt bombardament…
⠀
Am lăsat totul, dar am supraviețuit.
Nota Redacției: Anna Aizenberg își dorește ca poveștile ei să ajungă cunocute în întreaga Europă. De aceea, INVESTIGATORIA a decis să ofere și varianta în limba engleză a poveștilor sale.
ANNE’S STORIES. The flee of the famous Ukrainian journalist Yulia Pankova and the myth of the green corridor
Yulia’s parents’ house is located in Gostomel. There, the war found her and her family. Gostomel is a small town, a suburb of Kiev, 10 kilometers from the capital. The city center – Khreshchatyk – is a 30-minute drive away.
Gostomel was emptied from the first minutes of Russia’s war against Ukraine. They have a military airfield and a military base there. According to the Kremlin’s plan, Russian troops were to land on this airfield, and then advance to Kyiv and capture Zelensky.
On February 24, Gostomel was bombed by planes to dislodge the Ukrainian army from its positions. Russian troops actually landed there – but on the first day of the war the Ukrainians shoot down three Russian helicopters. It is difficult to say now how many helicopters were shot down there, one of the military experts talks about 10. Another about 25 …
During the war there were battles in Gostomel. In these first days, Russian military equipment entered there – tanks, which fired a hail of bullets, hurricanes … The worst thing is that there are still Ukrainian civilians who simply cannot get out – The occupiers shoot all those who try to escape including old people and children. They would not open up the „green aisle.”
There was still no heat or electricity in Gostomel after two weeks. People ran out of food, water and medicine. People were living in basements and couldn’t get out because of the constant bombardment of quiet houses.
The population of Gostomel was about 16,000 people. How many people are still there now is unknown. It is also unknown how many have died.
I will tell, in the first person, the story of Yulia Pankova, a beautiful, intelligent, talented and popular journalist and presenter. I will say this because it is better for the stories of the war to be told as directly as possible by those who live them or through the voices of those who can tell them in their place.
So here it is!
We spent 15 days in total occupation near Gostomel. I stayed 14 nights in the unheated basement where the temperature was 5°C. The day after the hell broke out, the telephone connections were lost, and on the third – the light. No light, no gas, no heating, no medicine and no petrol. We were totally isolated from the rest of the world.
I couldn’t leave. They wouldn’t let us out. A family was shot in a nearby village. A friend was killed while feeding civilians.
My friends’ mother died during this period. She was taken out and put on a bench in a bag in Gostomel. She still hasn’t been buried yet …
A thick hailstone flew into our yard. We were clearing aviation labels from our lawn. They flew over us every day.
Their military installations were in the woods, where I used to walk the dog “before”. Every night I ran fast and was paralyzed by the window to try to find any telephone connection. And to my surprise, the window frames pushed me back from these awful explosive waves.
I learned to distinguish sounds – explosions of vacuum bombs, hail and hurricanes, flights with fighter jets, military planes and alligators. When it was “quiet,” we were mentally preparing for the next bombing.
On March 9, they entered our house. 13 trained soldiers, fully equipped. With worn needles on the shoulders and machine guns. In St. George ribbons, on the back with the inscription “Military information”. They broke down the gates, entered the house, quickly searching each room for “special” forces. This hell didn’t last more than 30 minutes, but it seemed endless. They took phones and hunting weapons. They threatened my father. That was the last straw. We made the decision to venture out. It was impossible to stay.
The most frightening thing was to plan the escape, because there was no official green corridor available to us. And there had been a lot of video confirmations about civilian shootings. I knew that day might be the last day of my life. I accepted the idea and reconciled with myself.
We left. With white flags I sewed from sheet and mop. In a column of 4 cars. With children and a baby who had run out of food and was exhausted. I miraculously passed 3 enemy checkpoints.
I saw everything … charred corpses, ice cream, civilian shooting, broken equipment. We stopped at the curb each time as columns of enemy vehicles sped at breakneck speed. We made our way under the hail of bullets … and prayed. Yes, we even learned to pray.
I can’t listen to music anymore. Loud noises annoy me. And in silence, I feel an inconceivable tension. I’m constantly waiting for someone’s attack.
I experienced everything: the fear of death and famine. I didn’t feel my feet for a while. And my soul feels constantly like I did after another bombing…
I gave up everything, but I survived.
Acest articol este proprietatea INVESTIGATORIA.RO și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a continutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
[…] Fuga celebrei jurnaliste ucrainene Yulia Pankova și mitul „coridorului verde” […]