Doi vajnici reprezentanți ai ofertantei vârste de 25 de ani, ambii stâlpi ai societății pe care urmează să o reprezinte, așteaptă emoționați momentul în care vor ieși din spatele cortinei. Fiecare în mână cu câte o vioară, ambii aparent gata să iasă în fața publicului pentru a-și reprezenta arta.
Și iată că luminile palide ale sălii se sting, reflectoarele scenei se aprind, iar primul interpret pășește sigur pe el în scenă. Vioara i se așază parcă singură între bărbie și umăr, iar arcușul începe să plutească într-un dans ce face să scoată sunete dumnezeiești. Publicul este mișcat, unii dintre cei prezenți chiar ajungând să privească totul cu alți ochi – mai limpezi, mai optimiști. Pentru că asta face muzica, nu? Îmblânzește, înmoaie, schimbă percepții și, uneori, ne face să privim lumea cu alți ochi.
Interpretul părăsește scena în aplauzele sălii, în timp ce al doilea artist pășește timid din spatele cortinei care atârnă greu. Duce vioara la umăr, apropie arcușul de coardele întinse și… dă drumul unui fiasco ce aduce sfârșitul serii mai aproape decât ar fi trebuit. Cei a căror lumină a telefoanelor brăzda penumbra de la început încep să râdă și să se hrănească din eșecul celui de pe scenă, în timp ce restul doar privesc compătimitor și speră ca data viitoare să se ridice la potențialul pe care toți doar îl intuiesc (pentru că fără potențial cel din fața lor nu ar mai fi ajuns acolo, nu?).
Însă ce nu știe nimeni este că primul interpret a avut vioara în mână de la o vârstă fragedă și a avut parte de lecții în fiecare săptămână a celor 20 de ani care au trecut de când i s-a făcut cunoștință cu instrumentul, pe când cel de-al doilea a fost autodidact. A învățat cum a putut, de unde a putut, a repetat când i-a permis timpul, atunci când nu a trebuit să muncească pentru pâinea pe care nu a avut-o întotdeauna pusă pe masă.
Aveți dreptate, toate de până aici nu s-au întâmplat aievea. Cine e atât de inconștient să se urce pe scenă știind că poate da chix?
Dar dacă în locul sălii vedem lumea în care trăim? Dacă în loc de auditoriu vedem oamenii care formează societatea care ne înconjoară, toți stând în fața cuiva de la care așteaptă o rază de lumină? Dacă în loc de primul interpret vedem omul educat să facă o schimbare, iar în loc de al doilea pe cel care nu a avut parte de asta? Lăsat în voia sorții, după care i s-au cerut lucruri pe care le-a livrat cum a știut el mai bine?
Pentru că da, așteptări sunt. Dar avem răbdarea (sau curiozitatea) să vedem dacă acele așteptări sunt fondate?
Vrem să se întâmple lucruri, dar și punem umărul să se întâmple?
Arătăm cu degetul oameni care nu fac ceva, dar ne întrebăm de ce nu reușesc să le facă? Și nu mă refer la marile schimbări, ci la cele mici care duc cu pași mărunți către un „mai bine” care momentan pare foarte departe, dar care de fapt este foarte aproape. Distanța depinde doar de noi.
Nu ai depus efort pentru ceva? Nu te aștepta la rezultate. Dacă nu ai dat lecții de vioară copilului tău nu te plânge că nu poate cânta. Nu cere rezultate pentru o muncă pe care nu ai depus-o. Nu cere un profit în urma unei investiții pe care nu ai făcut-o. Și nu mă refer la bani, pentru că investițiile adevărate nu se fac cu bani, ci cu timpul și dedicarea pe care le avem și pe care suntem dispuși să le alocăm.
Vrei o societate care să fie altfel? Educă-te să o faci altfel. Educă-ți copilul să o facă altfel. Și nu îl acuza că nu a reușit să o schimbe când nu l-ai învățat cum să o facă. Cu pași mici, pentru că dacă facem salturi fără să știm a face pași mici e ca și cum am vrea sa cântăm la vioară fără să cunoaștem notele partiturii.
