Nu știm să vorbim, dar învățăm repede că dacă plângem și scoatem sunete cât mai ascuțite, vom obține ceea ce avem nevoie. Dăm la schimb lacrimi pentru îmbrățisări. Ne simțim iubiți și credem că vom primi mereu tot ce ne dorim.
Pe măsură ce creștem învățăm că doar pentru anumite comportamente primim răsplată, iar pentru altele pedeapsă, așa că dăm la schimb obediență pentru iubirea și aprobarea părinților. Aflăm încă din școală că e necesar să depunem eforturi, să dăm la schimb atenție și timp liber ca să ne remarcăm, ca să fim mai buni decât ceilalți, ca să primim mai mult. Observăm că adulții au mai multe lucruri de dat la schimb, așa că ne dorim tare să creștem cât mai repede, să avem și noi mai multe de dat. Astfel, vrem să ne dăm copilăria în locul independenței de adult. Dăm la schimb dependența de părinți pentru alegeri proprii care vin la pachet cu responsabilități, cu nevoia de a da la schimb muncă și timp liber pentru bani.
Dăm la schimb confortul de acasă de la părinți pentru a locui singuri și a avea intimitate. Dăm la schimb singurătatea pentru viața în cuplu și de familie și pare că târgurile făcute până în acel moment sunt în mare parte echitabile.
Mai târziu ni se face dor de copilărie, de timpul liber, dar nu mai putem da la schimb nimic pentru a le obține înapoi… și așa învățăm că schimbul făcut nu poate fi întors.
Devenind adulți ne dăm seama că poate era mai bine înainte, că schimbul nu a fost corect, că ne-am grăbit să dăm la schimb, tinerețea pe bătrânețe, regulile impuse de părinți pentru responsabilități și muncă.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, avem impresia că schimburile devin din ce în ce mai costisitoare, așa că începem să negociem mai mult. Ne dăm seama însă că este prea târziu să mai alegem ce și dacă vrem să dăm la schimb, negoțurile sunt făcute fără acordul nostru de parcă am fost trași pe sfoară să semnăm pentru de a deveni o mică rotiță în mecanismul de negoț al timpului.
Nimeni nu poate opri mecanismul trecerii și schimbării permanente…ce a fost dat nu mai poate fi luat înapoi. Se spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Ne transformăm și noi.
Începem să ne grăbim în tot și toate, grabă de când ne trezim, grabă în traficul rutier pentru a ajunge mai repede la muncă, ne grăbim să terminăm sarcini la termen, ne grăbim către weekend și uităm să ne mai bucurăm de restul săptămânii, de prezent. Parcă tot mai des timpul liber asociat cu fericirea ne-a scăpat printre degete în trecut și dintr-o dată pare că… nu mai avem timp de nimic!
Ne tot grăbim în speranța că o să mai câștigăm ani sau măcar ore, că o să ținem mai mult de ce ne-a rămas neschimbat și ne bucurăm când timpul nu mai ia de la noi energia, sănătatea și oamenii dragi.
Dacă suntem norocoși, ajungem să fim recunoscători și să ne bucurăm de prezent, de viața, de oameni, de natură, de schimbări fără să ne grăbim către nicăieri. Ajungem să fim recunoscători că îi putem face fericiți pe cei dragi oferind darul cel mai de preț…timpul nostru.
