Conștiență sub anestezie

Și trăim de ceva vreme în această stare de completă paralizie, în care conștientizăm durerea, înțelegem fiecare tăietură de bisturiu, simțim totul, dar rămânem, pur și simplu, înghețați în vina noastră colectivă, pe care nu știm s-o vindecăm în niciun fel.

N-a început cu azilele groazei, când toți știau și, totuși, s-a murit. N-a început nici măcar cu tragedia de la Colectiv, unde, de asemenea, toți semnau și s-a murit. Incendiul de la Maternitatea Giulești s-a uitat aproape complet. Nimeni n-a invocat momentul acela, unde pentru tragedie au plătit niște anexe ale Răului, nu Răul însuși, nu sistemul, nu factorii decizionali care au favorizat moartea. Aș îndrăzni să spun chiar că, de fapt, totul a început cu Revoluția, cu momentul în care, pentru un timp, societatea românească n-a mai fost conștientă sub anestezie, ci s-a trezit și și-a cerut dreptul ei de a trăi liber. Plătind, desigur, cu sânge pentru asta.

Dar apoi au venit ani în care sistemul s-a protejat prin mecanisme subversive și nimeni n-a plătit. Așa că societatea a înțeles că pentru sânge nu plătește nimeni.

Informația asta n-a fost conștientizată pe deplin, însă a fost mereu acolo după Revoluție. Și apoi a primit mereu noi și noi confirmări: maternitatea Giulești, Colectiv, 10 august, azilele groazei, exploziile de la Crevedia, beizadelele drogate care ucid oameni după ce-au trecut pe la poliție.

Și acum să derulăm un pic filmul ultimelor tragedii.

Despre azilul din Voluntari toți știau cu mult timp înainte ca tragedia acelor vârstnici să fi ieșit sub lumina reflectoarelor. Vecinii azilului făceau, de luni bune, plângeri către autoritățile competente, spunând că acolo sigur se întâmplă ceva rău. Nimeni nu i-a ascultat.

Despre stația GPL din Crevedia a fiului de primar se știa de multă vreme. Și acolo chiar prima victimă striga de luni bune că va muri arsă. Și așa a fost. Nimeni n-a făcut nimic. Desigur, motivul e corupția în ambele cazuri. Dar mai e un motiv, despre care ar trebui să vorbim mai mult: lipsa justiției în România.

Când știi că în țara asta poți să faci orice, inclusiv să ucizi, și nu vei plăti, e normal să abordezi cu lejeritate ideea că niște oameni se plâng la tine, anticipând tragedii. E normal să semnezi ca primarul. E normal să nu te temi. Pe de altă parte, când te plângi în mod repetat la autorități, anticipând tragedii și nefiind ascultat, e normal să simți că e inutil orice demers.

Când știi că nu e justiție și că autoritățile statului sunt corupte până în măduva oaselor, dezvolți în mod firesc o stare de pasivitate.

„Ce-o fi o fi!” a ajuns să sune ca o mantră pentru acest popor. Care nu se mai mișcă. Care simte totul, vede totul, înțelege totul, suferă totul. Dar nu se mai mișcă. Și care preferă să uite tragediile din trecut, pentru că ele îi amintesc de o vină colectivă. Pentru că, dacă e să fim perfect onești cu noi înșine, trebuie să putem recunoaște că fiecare dintre noi se simte un pic vinovat și pentru tragediile recente, și pentru tragediile uitate. Faptul că am mers mai departe în viețile noastre, acceptând ideea că sunt atâtea morți pentru care nimeni n-a plătit e o vină greu de dus. Poate de aia și uităm de unde a început totul. Poate de aia uităm toate sufletele nevinovate care s-au dus pe parcurs. Poate de aia nu ne mai putem mișca deloc. Deși simțim fiecare tragedie ca pe o tăietură de bisturiu în carne vie, perfect conștienți sub anestezie…