Dar să vă povestesc cum a început totul și cum s-a clădit ideea, proiectul și apoi instrumentele prin care atât proiectul, cât și ideea, au devenit fapte și amintiri frumoase, de neșters.
Undeva prin 2022 primeam de la American Councils propunerea de a merge în câteva școli pentru a le vorbi elevilor despre experiența mea în Statele Unite, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de parteneriat strategic România-SUA.
Inițial, ideea m-a speriat un pic. Nu am avut prea multe contacte cu elevii, nu știam dacă pot sau nu să mă conectez cu o clasă, deși făcusem în facultate un modul psiho-pedagogic, numai că atunci nu-mi amintesc să-mi fi plăcut partea didactică prea tare.
Totuși, am decis să încerc. Au fost patru ateliere, două în Neamț și două în Sibiu, care mi-au arătat nu doar că pot interacționa constructiv cu tinerii, ci și că asta îmi place foarte mult. A fost cu atât mai mare bucuria să descopăr că și ei se simțeau deschiși și dornici să comunice și să învețe de la mine.
Mi-au scris ulterior părinți care-mi spuneau că, în urma întâlnirii cu mine, copiii lor au decis să aplice la o bursă în străinătate, să devină jurnaliști sau au început să citească beletristică. Atunci mi-am dat seama că cele patru ateliere fuseseră nu numai niște experiențe plăcute, ci și niște argumente pentru a schimba ceva. Nu doar pentru tinerii pe care-i cunoscusem, ci și pentru mine.
Și mi-am dat seama că eu în Statele Unite am făcut și un curs despre fenomenul fake-news la Poynter Institute și că am învățat acolo de la niște profesioniști impecabili lucruri extrem de utile, instrumente esențiale în lupta cu știrile false, pe care ar fi bine să nu le țin doar pentru mine. Și pe care le-aș putea da mai departe tinerilor care vor ieși în școli nu prea bine pregătiți în domeniul gestionării și verificării informațiilor. Asta în contextul războiului informațional în care vom mai lupta ceva vreme de acum înainte.
Căci lumea viitorului e una în care cuvintele vor face regulile. Pentru că lumea a fost creată prin Cuvânt. Realitatea în care trăim e modelată tot prin Cuvânt. Numai că unii au înțeles puterea Cuvântului și l-au transformat într-o armă. Și o vor folosi fără milă împotriva noastră.
Dacă nu suntem bine echipați, riscul să pierdem lupta aceasta e uriaș. Și atunci am înțeles că asta trebuie să fac. Înțeleg cum funcționează dezinformarea, mă conectez bine la tânăra generație. De ce să nu transform asta într-un proiect?
Și așa a început totul.
Sunt jurnalist de mai bine de 17 ani. De o vreme nici nu mai calculez de când fac asta, pentru că-mi dau seama cât am oferit acestei profesii din viața mea și prefer să nu mă iau atât de în serios. Dar recunosc că ultimii ani n-au fost pentru mine unii ai entuziasmului. Maturizarea profesională vine la pachet cu multe conștientizări care te întristează. Gândul că aș putea pune pe picioare proiectul unor ateliere de educație media mi-a readus entuziasmul în viață. Și am știut că ideea e bună. Pentru că, ați văzut cum se întâmplă: uneori simți când faci ceea ce trebuie, e un instinct al proiectului bun.
Nu puteam, însă, să merg în școli, pur și simplu, și să le spun profesorilor: “Bună ziua! Sunt jurnalist, am urmat un curs despre fake-news și verificarea informației la Poynter Institute, aș vrea să le povestesc și elevilor voștri despre asta!”
Trebuia să am o formă de organizare care să-mi permită să fac asta corect, prin protocoale de colaborare și acorduri de imagine, să-mi permită cooptarea de parteneri și așa mai departe. Așa că am înființat, după lupte seculare, care au durat câteva luni, Asociația Presa pe Bune.
Și am început să organizez atelierele propriu-zise.
Credeam că o să fie greu să găsesc liceele și să conving profesorii de necesitatea unor astfel de ateliere. Mă și vedeam cu rucsacul în spate, mergând din liceu în liceu, prezentând proiectul directorilor, și așa prea ocupați ca să mă asculte pe mine. Culmea! N-a fost nevoie să fac asta! Din clipa în care am anunțat pe Facebook că voi începe acest proiect, zeci de cadre didactice (de liceu și gimnaziu) mi-au scris și mi-au propus să merg la clasele lor. Așa că din luna septembrie a acestui an am început.
Recunosc că am avut un noroc uriaș. Exact în perioada în care pregăteam proiectul am discutat despre el cu jurnalista Ramona Ursu, care mi-a confirmat încă de la prima discuție că i se pare o idee foarte bună. Apoi, când am rugat-o să-mi fie alături la unele dintre ateliere, pur și simplu, a spus “Da!”. Nu m-a întrebat nimic de onorarii, de beneficii, de compensări. A venit de fiecare dată, indiferent de oră sau de distanță, și a oferit timpul și experiența ei proiectului în mod voluntar. Nu știu dacă m-aș fi descurcat la fel de bine să pornesc proiectul fără ea. Probabil că nu.
Apoi au apărut și alți jurnaliști care au acceptat invitația fără a pune întrebări despre beneficii. Ovidiu Vanghele, cunoscutul jurnalist de investigație, mi-a spus că “dacă un singur elev va dori să devină jurnalist în urma acestor ateliere, eu voi simți că treaba mea s-a făcut și voi fi pe deplin mulțumit!”
Oana Carmen Zamfir a răspuns, de asemenea, pozitiv invitației mele, fără a pune condiții, dornică doar de a fi acolo și de a transmite o parte din experiența ei profesională și personală celor care au atâta nevoie să vadă în spatele aparențelor.
Și uite așa, din septembrie și până în decembrie 2023, am organizat nu mai puțin de 15 ateliere de educație media. Aproape toți profesorii care ne-au invitat la ei în școală ne-au spus că astfel de cursuri de educație media ar fi esențiale în școli, numai că ele nu pot fi predate de profesori, pentru că lor le lipsește înțelegerea practică a lucrurilor. Și atunci ei știu că e nevoie de jurnaliști în școli pentru o bună explicare a fenomenului dezinformării și propagandei. Cumva, pare că am picat la țanc.
Sigur, n-am ajuns în multe locuri de pe harta țării. N-am avut fonduri pentru asta, de vreme ce am dorit să vedem dacă proiectul merge, înainte de a solicita sprijin din partea oamenilor care ne văd. Pe de altă parte, întotdeauna am avut o jenă imensă de a cere susținere pentru proiectele mele, deși de multe ori aș fi avut nevoie. Așa că n-am vorbit deloc până acum despre faptul că voi aveți posibilitatea de a sprijini aceste ateliere. Sigur, dacă voi credeți că sunt utile și necesare. Și dacă vreți ca noi să ajungem și în alte locuri din România. Pentru că e simplu să le organizăm în orașe în care nu avem nevoie de bani de cazare, de exemplu, dar, dacă vreți să ajungem și în alte locuri decât în cele din sudul României, atunci aflați că e loc de sprijin pentru noi. Cei care doriți să faceți asta aveți aici datele necesare.
ASOCIAȚIA PRESA PE BUNE: INVESTIGATII ȘI ANCHETE
RO19BRDE350SV52123463500 – B.R.D. – G.S.G.
COD SWIFT: BRDEROBU
Vă întrebați, probabil, de ce scriu despre un proiect de-al meu… Pentru că e ca și cum aș vorbi despre copilul meu. Eu l-am conceput, îl cunosc cel mai bine, pot spune despre el totul, îi cunosc virtuțile și lipsurile, îl înțeleg de la cap la coadă, așa că, primul motiv e că eu am cea mai mare legitimitate în a vă povesti despre asta. Între noi fie vorba, încep să cred că n-ar fi rău ca noi toți să vorbim public mai des și mai mult despre lucrurile bune pe care le facem și despre ideile noastre. Căci nu e în regulă ca spațiul virtual să fie populat numai de ură, critică și ipocrizie. Și pentru că, la finalul a 15 ateliere, în care am pus nu doar timp și cunoștințe, ci tot sufletul meu, știu că liceenii au nevoie de asta. Mi-au spus-o, mi-au scris-o, mi-au demonstrat-o. Și cred că genul ăsta de utilitate e una care trebuie să te aducă în situația de a ieși din spațiul de confort și de a-ți depăși limitele. Asta fac eu acum, scriind despre proiectul meu. Și pentru asta le mulțumesc tinerilor care mi-au dat acest nou sens. Unul esențial pentru mine. Unul pentru care aș vrea să fiu ținută minte.
