Pare o experiență comună și deloc interesantă, numai că eu am prostul obicei de a reflecta asupra unor momente care, la prima vedere, par nesemnificative. Și, cumva, în mintea mea, cursa aceea tăcută cu taxiul a luat forma unei metafore pentru cum suntem astăzi cu toții. Despre cum am fost cu toții în 2023.
Care, fără îndoială, a fost un an haotic, în care s-au luat măsuri împotriva noastră de către o conducere ilegitimă a statului (pentru că noi n-am votat PSD-ul, PNL a creditat PSD-ul în ciuda voinței noastre), un an în care ne-am simțit mai mult victime decât cetățeni în toată firea. Un an în care au ars alți oameni din cauza corupției, un an în care am văzut o femeie născând pe trotuar în fața spitalului, un an în care am văzut cum imaginea unei jurnaliste talentate a fost terfelită post-mortem la o hazna de televiziune, fără consecințe reale. Un an în care guvernul a acționat împotriva acelui segment de sector privat care mai avea obiceiul de a plăti taxe și impozite pentru salariile amantelor și pilelor guvernanților. Un an în care conducătorii țării au pregătit discret măsuri împotriva ONG-urilor, singurele care mai fac ceva în interesul public al nostru, inclusiv spitale și educație.
În tot acest timp, societatea civilă a stat amorțită în spatele tastelor și a criticat de la distanță aceste aberații care ar fi necesitat o privire de aproape. Și o presiune care să stopeze aberațiile din stadiul de tentativă.
A fost ca și cum toată societatea civilă și toți oamenii interesați de binele public au așteptat să se întâmple un miracol de care să beneficieze integral, dar la producerea căruia să nu contribuie ei. Să cadă o pară mălăiață de undeva. Numai că democrația nu funcționează așa. În democrație nimeni nu face pentru tine ceea ce tu poți face singur. Și atitudinea pe care noi am avut-o în 2023 e exact ceea ce corupe sensul democrației. E exact ceea ce o sufocă…
2023 a fost anul în care ne-am sufocat democrația în cea mai dureroasă formă de până acum. Anul în care am îngropat-o de vie. A fost anul în care n-am vrut sau n-am știut sau am uitat să ne luăm soarta în propriile mâini și să cerem ce ni se cuvine: o lume funcțională în care fiecare să se poată dezvolta pe măsura abilităților și dorințelor proprii. Iar anul ăsta, laolaltă cu ceilalți câțiva care au trecut, n-a fost altceva decât o nouă lopată de pământ pe mormântul democrației care abia mai respiră. Pentru că de vie o îngropăm.
Sigur, putem spune că 2024 ne va forța să ne implicăm și să cerem ceea ce ne dorim și ni se cuvine. În același timp, 2024 vine cu noi potențiale riscuri pentru cât a mai rămas din viața democrației românești.
Căci, nefiind atenți la pericole și implicându-ne exclusiv în funcție de cum interpretăm discursurile unor oameni politici, ne-am putea trezi că ducem flori la mormântul democrației. 2024 e un an în care, dacă nu vom fi responsabili, vom pierde tot ce s-a câștigat cu sânge. Și copiii noștri ar putea să nu mai fie liberi niciodată. Totul pentru că nu ne mai luăm în serios nici pe noi înșine și nici unii pe alții.
Ca atunci, în taxi, când taximetristul mi-a transmis speranța lui că încă mai putem face ceva ca să oprim dezastrul. Iar eu i-am spus, pentru că eram prea dezamăgită de tot ce văd în jur, că toată lumea e împăcată. Tăcerea apăsătoare care s-a lăsat pe tot restul drumului a fost, de fapt, despre vină. A mea, că am tăiat aripile speranței unui om. Și a lui, că m-a crezut.
Gândul bun pentru anul care vine e acela de a avea încredere că e întotdeauna un lucru bun să lupți pentru speranțele tale și, indiferent cine ne spune că e zadarnic să credem în lupta noastră, să nu-l credem. La mulți ani!
