miercuri, aprilie 17, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăȘtiri InterneE adevărat că am rămas tot pe la 1600? E adevărat! E...

E adevărat că am rămas tot pe la 1600? E adevărat! E adevărat! E adevărat!

Într-un întuneric perfect, în care nu se aud decât respirațiile celorlalți oameni din public, intră în scenă trei femei. Luminile umplu cadrul și dezvăluie un scrin, din care cele trei femei, îmbrăcate în judecători, scot niște documente care par a fi foarte vechi. Ne spun că în ele sunt mărturii dintr-un proces. Unul care se întâmpla la Roma, în anul 1612. Cele trei femei ne spun că tot ce vom vedea și vom auzi este adevărat.

Din punctul acesta, începe un joc de roluri absolut incredibil. Cele trei femei se transformă, pe rând, sub ochii noștri, din femeie în bărbat, din judecător în acuzat, din victimă în călău… Modul în care fac asta este nu doar surprinzător, căci metamorfoza e bruscă și aproape ireală. Vezi cum chipul actrițelor se transformă, fără să-ți dea timp să înțelegi că s-a trecut de la un rol la altul. Pur și simplu, după ce înțelegi jocul și deja îl poți anticipa, nici nu te mai gândești că judecătoarea s-a transformat în acuzat. Pur și simplu, înțelegi că pe scenă nu sunt doar trei actrițe. Ci mai multe personaje interpretate de trei actrițe. Așa ajungi să simți povestea.

“E adevărat! E adevărat! E adevărat” nu e doar o piesă de teatru la care te duci să afli o poveste ca s-o integrezi rațional în sfera cunoștințelor tale sau a bagajului tău cultural. Nici pe departe! Căci piesa asta se simte, e o experiență în sine. Cu atât mai mult dacă ești femeie…

Și nu e despre feminism, așa cum am auzit niște doamne discutând la ieșirea din sala de teatru. E despre abuz și despre nedreptate. Dar, mai ales, despre felul în care femeia, indiferent de traumele pe care le suferă, are această capacitate absolut fantastică de a transforma mizeria în frumusețe, în artă, în lumină. Felul în care asta se întâmplă nu e clar pentru nimeni. Nici măcar pentru femeie. Dar abilitatea de a naște nu se petrece întotdeauna în mod fizic, prin aducerea pe lume a unor progenituri. Deseori, femeia “naște” imagini, metafore sau lumi noi, pornind de la traume și dureri comparabile cu cele ale facerii.

Și așa ajungem s-o cunoaștem pe Artemisia Gentileschi. Interpretată într-un mod excepțional de actrița Emilia Bebu, Artemisia pare firavă și speriată. Cel puțin, în prima parte a procesului. Trupul ei e ca o bucată de ceară transparentă. Ochii ei sunt cumva pierduți în experiența traumei, în amintirea traumei. Arta ei e despre traumă. Ca spectator, îi dai puține șanse. Dar, pe măsură ce-și susține cauza, Artemisia Gentileschi, se transformă ea însăși în alt personaj. În unul care luptă până la ultima lacrimă, până la ultimul urlet de durere, până la ultima suflare pentru ceea ce este adevărat.

Artemisia Gentileschi a fost și ea, la rândul ei, adevărată. Fiica pictorului Orazio Gentileschi, Artemisia și-a acuzat profesorul de abuz sexual. Și, în instanță, în cursul procesului, ea a fost retraumatizată, așa cum li se întâmplă încă multor victime ale violului în Anul Domnului 2024.

Abuzatorul ei, Agostino Tassi, interpretat incredibil de actrița Florentina Țilea, își exercită puterea în instanță prin toate mijloacele prin care infractorii de azi o fac. Sub ochii întregii lumi. Exact ca pe scena teatrului Act, unde acest proces a fost reconstituit într-o manieră absolut memorabilă.

Mihaela Teleoacă se transformă și ea din bătrâna care o avea în grijă pe firava pictoriță în judecătoarea intransigentă, pentru ca mai apoi să devină Giuditta, personaj dintr-o pictură de-a Artemisei care, prin violența ei psihologică, amintește de puterea femeii atunci când singură își face dreptatea.

Aș spune că piesa asta e una care se construiește în jurul condiției femeii, care nu s-a schimbat prea mult de atunci și până acum. Și astăzi victimelor unor agresiuni sexuale li se cere să povestească abuzul în prezența abuzatorilor, și astăzi victimele unor agresiuni sexuale sunt obligate să reia la nesfârșit povestea, retrăind-o de fiecare dată. Așa cum i s-a întâmplat Artemisiei Gentileschi în procesul a cărei protagonistă a fost.

Dar nu m-aș opri la asta. Pentru că nu e doar despre durerea femeii. Ci și despre puterea ei. Căci istoria ne spune că, în ciuda abuzului la care a fost supusă și în ciuda retraumatizării ei într-un proces celebru, Artemisia Gentileschi a devenit una dintre cele mai relevante artiste ale timpului ei. Considerată astăzi unul dintre primii pictori ai stilului baroc, Artemisia a fost prima femeie care a pictat teme istorice şi religioase într-o perioadă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin. Iar povestea ei nu e doar despre abuz și traumă. Nici măcar despre felul în care acestea continuă să fie abordate și astăzi. Ci despre condiția femeii, cu toate luminile și umbrele ei. O piesă complexă, jucată magistral, care tratează teme majore. Care te implică personal. Care te afectează personal. Pe care le iei personal.

“E adevărat, e adevărat, e adevărat!”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, se mai joacă încă la Teatrul Act. Pe 15 martie. Dintr-un motiv de la sine înțeles, a vedea piesa asta în luna martie pare a fi una dintre cele mai inspirate decizii personale pentru cine dorește să celebreze cu adevărat semnificația Zilei Femeii.

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

1 COMENTARIU

  1. Este impresionant cum piesa „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” aduce în prim plan nu doar tema abuzului și nedreptății, ci și puterea și reziliența femeilor. Cum credeți că această producție teatrală poate contribui la conștientizarea și schimbarea atitudinilor față de victimele abuzului și la recunoașterea valorii și importanței femeilor în societate?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare