vineri, iunie 14, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăInterviuBruno Bradt, artistul care a dat sens monumental desenului: “Fac desenul mare...

Bruno Bradt, artistul care a dat sens monumental desenului: “Fac desenul mare ca să vezi clar sclipirea din ochii personajului care dă sens poveștii”

Bruno Bradt este unul dintre românii care au plecat, în vremea comunismului, să-și încerce șansa în Occident. Unul dintre cei care și-au folosit talentul și ambiția în așa fel, încât au atins succesul cu mâna. În artă, însă, numele lui este Bruno Maria Bradt și a descoperit sensul monumental al desenului, transformându-și fiecare idee într-o poveste-monument. Pe care o spune ori de câte ori poate, de-a lungul și de-a latul unor lucrări care ajung uneori și la 10 metri lățime.

Bruno Bradt s-a născut la Timișoara în 1962. I-a plăcut să deseneze de foarte tânăr și, din fericire, a găsit un sprijin în mama lui, căreia și astăzi îi mulțumește că a crezut în talentul și potențialul lui. A urmat apoi cursurile Liceului de Artă din Timișoara, perioadă la care se referă ca la “un timp aparte”, apoi a studiat arta la Institutul de Arte “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca.

În 1984 s-a stabilit în Germania, la Furth, unde a studiat designul grafic la Academia de Arte din Nurnberg. Ulterior a lucrat ca designer grafic în cadrul mai multor companii și apoi ca director de artă pentru agenții de publicitate din Germania. În artă a fost mereu un liber profesionist și spune că nici nu-și dorește să fie un artist cu mii de lucrări. Ci că ar fi perfect mulțumit cu douăzeci.

Bruno Maria Bradt se întoarce în acest an în România, la Iași, pentru că face parte din suita artiștilor invitați în cadrul Romanian Creative Week. Nu vine singur, ci aduce cu el o piesă cu adevărat impresionantă de desen monumental, pe care a intitulat-o “Cântecul Vârstelor” și care spune povestea iubirii care arde în noi până foarte târziu și de care nu trebuie să ne jenăm niciodată. Despre toate acestea, Bruno Bradt a vorbit cu onestitate și deschidere într-un interviu.

R:Să ne întoarcem la momentul plecării din România, pentru că ați plecat atunci când aveați doar 22 de ani. În ce context s-a întâmplat plecarea?

Bruno Bradt: Plecarea mea a fost pe timpul lui Ceaușescu. Eu n-am fost niciodată unul dintre cei care și-au dorit neapărat să plece în Germania, n-a fost ăsta gândul meu, pentru că eu m-am simțit bine în România, asta pot să spun clar. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost chiar școala, Liceul de Artă, unde m-am simțit într-adevăr foarte bine, am avut profesori minunați, colegi minunați, un timp aparte, pe care noi, elevii, l-am simțit. Imediat după terminarea liceului, m-am căsătorit și am avut primul copil. Și cumva am simțit că mai departe vreau să fac design cumva, pentru că am știut că din design o să câștig un salariu, un ban.

Venea de undeva pasiunea asta pentru artă?

Mie de mic copil mi-a plăcut să desenez și îi mulțumesc mamei mele, că ea a observant talentul pe care-l aveam, pentru că și ea ar fi vrut să facă artă în tinerețea ei, numai că timpurile acelea nu i-au permis, și atunci ea când a observat că am talent, așa că a decis să mă lase să fac asta. Și îi mulțumesc și astăzi. Mulți părinți, dacă au copii care vor să meargă în direcția artei, îi descurajează. Eu trebuie să spun că tatăl meu murise când eu am împlinit un an și jumătate, deci pe el nici nu l-am cunoscut. Dar mama ne-a crescut singură pe mine și pe sora mea și, chiar și în situația ei, ea m-a sfătuit să mă duc la liceul de artă. Și asta mie mi-a plăcut enorm. Eu mă bucuram că se termina vacanța, pentru că în sfârșit, puteam să mă întorc la școală. Niciodată nu m-am bucurat că venea sfârșitul de săptămână, abia așteptam să fie iarăși luni și să mă duc și să mă întâlnesc cu colegii. Toți m-au iubit acolo, în clasa a XI-a am luat locul I la Concursul Național de Desen. Apoi am terminat școala, m-am căsătorit, am făcut un copil și, când m-am gândit ce vreau să fac mai departe, mi-a fost clar că acest “mai departe” nu putea fi decât pe drumul institutului de artă. Așa m-am orientat spre design și am dat examen la Cluj. Am avut norocul că am reușit să fiu admis din prima încercare. Țin minte că la momentul acela erau doar trei institute de artă pe toată țara, unul la Cluj, unul la Iași și unul la București. Cred că erau înscriși cam 60 de elevi pe un singur loc, deci concurența a fost acerbă. Și atunci nici nu mă gândeam la posibilitatea de a pleca din România. Simțeam că acolo mi-am făcut drumul, că acolo mi-e locul… Socrul meu a plecat în Germania și nu s-a mai întors. Și atunci am avut posibilitatea de a pleca și eu. Așa a apărut și argumentul cu numărul doi: că eu vreau să fac design și chiar să realizez ceva în viață cu asta. Mi-a fost clar că mari lucruri n-o să pot dezvolta în timpul comunismului. Și atunci am decis că dacă reușesc să plec, mă duc să fac design acolo unde știu că într-adevăr mă pot realiza. Și am reușit, într-adevăr. Trei trimestre am studiat la Cluj, am cerut învoire de plecare, m-au dat afară, dar n-a durat mai mult de un an până am primit pașaportul și-am putut pleca. Am venit la Nurnberg, aici în Germania, și mi-a fost clar că la Nurnberg era Institut de Artă și m-am gândit că sunt totuși mai mult artist plastic decât designer.

Pentru că a fost atât de bună școala din România, au existat și mentori sau persoane care v-au inspirat? Care ar fi acei oameni?

Mie cursul de istoria artei mi-a oferit enorm de multă inspirație. Trebuie să spun că, înțelegând ce s-a întâmplat de-a lungul vremii și de ce în anumite perioade s-a lucrat într-un anumit fel, mi-a plăcut dintr-o dată totul. Până și pictura murală bisericească din România. Mie toată istoria artei mi-a plăcut, de fapt. Dar cel mai mult mi-a trezit entuziasm Renașterea. Artă mai mare și mai bună n-a existat în toată istoria artei. Și asta pe mine m-a inspirat mult. Impresionismul, Suprarealismul… toate aceste curente m-au fascinat. Școala noastră la Timișoara a fost enorm de liberă. Am sesizat asta abia când am dat examenul la Cluj, unde mi s-a spus de la început să fiu atent să nu se prindă cineva de unde vin. Timișoara era complet deschisă și pe timpul ăla. Nu ne-a impus nimeni nimic niciodată, ei ne-au arătat studiile de natură moartă, studiile de figură umană, studiile de peisaj, știința culorilor, ne-au dat un program complet de la A la Z și ne-au dat libertate absolută de alegere. Ioan Crăciun, de pildă, mi-a fost mie profesor de design și mi-a oferit niște instrumente esențiale. Dar, dacă ar trebui să spun ce m-a influențat pe mine, atunci Istoria Artei ar fi răspunsul. Nu pot să spun că au existat profesori care m-au influențat pe linia a ceea ce eu aș vrea să creez și, de fapt, ei nici n-au încercat să ne impună vreo direcție.

Ceea ce pare să fi fost un lucru bun, în definitiv…

Ne-au și zis: Treaba noastră e să vă dăm în mână un meșteșug cu care voi singur puteți decide în ce direcție să mergeți. Astăzi timpurile sunt altele…

Ce s-a întâmplat după finalizarea studiilor în Germania?

Am terminat facultatea și imediat am început să lucrez ca grafician publicitar. Și am rămas angajat vreo șapte sau opt ani la diverse firme care făceau producții publicitare. Erau timpuri în care eu trebuia să câștig bani pentru familie, căci la 26 de ani aveam 3 copii, deci o familie de 5 persoane. În timpul facultății mergeam la studii, spălam trepte, dimineața duceam ziare, apoi facultate, seara curățam băncile și școlile. Și când am terminat studiile am decis să fac o meserie din care să câștig suficienți bani pentru a-mi întreține familia. Arta publicitară mie mi-a plăcut foarte mult. N-ai libertate artistică, e adevărat, dar trebuie să ai idei, concepte și să le compui în așa fel, încât lumea, într-o clipă, să înțeleagă ce vrea să spună publicitatea. Iar eu prin publicitate, prin felul prin care am realizat compozițiile și prin felul în care le-am aranjat, am încercat să pun oamenii în contact cu ceva estetic. Am avut întotdeauna grijă și de ideile mele, dar și de felul în care le-am transpus. Eu lucram șase, uneori șapte, zile pe săptămână, uneori și 16 ore pe zi. Singurul lucru pe care l-am făcut în perioada aceea, pentru a nu pierde exercițiul artei, a fost să mă înscriu la Școala Populară de Artă, unde exista un curs de desen. Și asta am făcut până acum 15 sau 20 de ani, când a plecat și ultimul copil din casă. Apoi am lucrat numai independent, pentru că de acum aveam răspunderea numai pentru mine, nu mai aveam copiii în grijă, așa că m-am orientat către ceea ce mi-am dorit să fac din tinerețe. Atunci a început desenul. Și lucrez în paralel și grafică publicitară, și desen. Dacă n-am de lucru, mă întorc cu spatele la computer și desenez. Și așa pot foarte bine să le îmbin: și partea mea de meserie, și partea artistică.

Cum a început acest parcurs individual artistic și cum a evoluat el?

La Nurnberg m-am împrietenit cu un artist. Eu am lucrări mari, cea mai mare lucrare a mea are 10 metri în lățime. Lucrez cam doi sau trei ani la o lucrare. Și am văzut că acel artist a rămas impresionat și mi-a zis că n-a știut că eu pot desena așa de bine și mi-a zis că trebuie neapărat să mă înscriu la un mare concurs de artă. M-am înscris și într-adevăr m-au acceptat din prima încercare și așa a început drumul meu artistic în lumea desenului. Un galerist mi-a văzut lucrarea, a rămas și el cu gura căscată, m-a căutat, mi-a spus că a văzut lucrarea la expoziție și mi-a propus să expun în galeria lui. La nici jumătate de an după asta am avut prima expoziție personală. Și au urmat noi expoziții până am avut norocul s-o cunosc pe Cristina Simion, care atunci mi-a dat un avânt și a făcut posibil ceva ce n-am crezut că s-ar putea întâmpla vreodată: să mă invite muzee de artă să expun. Cu așa ceva niciun artist, chiar dacă are nume, nu se poate lăuda. Pentru că la muzeu, în general, intri după ce nu mai trăiești. Lucrările mele sunt din sfera realismului și în ele combin partea meșteșugărească cu povestea. Pentru că lucrările mele sunt o poveste.

Aceste lucrări de mari și foarte mari dimensiuni de unde vin ele? De unde a venit ideea unor desene monumentale, de fapt?

Dacă desenezi o figură umană completă pe o coală de A4 nu vezi aproape niciun detaliu. Și problema mea e că eu în detaliu bag foarte mult conținut. De asta trebuie să fac desenul mai mare, ca să vezi poate numai doar sclipirea aceea din ochi a personajului care e, de multe ori, foarte important pentru conținutul respectiv, pentru povestea aceea. Și așa am ajuns să fac desene din ce în ce mai mari, până am ajuns la desene monumentale. Provocarea mea e ca o lucrare mare, făcută din părți, căci o desenez pe panouri cu lățimea de 1,5 metri, că mai mari se găsesc, să fie totuși o compoziție foarte bună și să scot din fiecare lucrare mare un panou și, dacă privitorul nu știe că e o lucrare mai mare, are impresia că acel panou e o lucrare de sine stătătoare. Și asta e foarte dificil de realizat. Eu n-o să fiu artistul care să fi făcut zeci de mii de lucrări, eu m-aș bucura să fac în toată viața mea 20 de lucrări. Cunosc toate persoanele pe care le-am desenat, toți sunt prieteni sau familie. Și mă interesează să portretizez oameni cărora le poți vedea pe chip istoria vieții. Și durerea, și bucuria. Așa mi-a venit ideea de a căuta în acest scop oamenii fără adăpost, pentru că  noi avem aici, în Nurnberg, un pod sub care stau oameni fără adăpost. M-am dus să stau cu ei de vorbă și să-i întreb dacă vor să participe la proiect. Și astfel i-am cunoscut și le-am propus să fie modele, dar au refuzat. Și mi-a venit gândul să merg la o cantină socială și să stau la masă. Acolo, o zi pe săptămână, bucătăria gătea pentru nevoiașii din toată regiunea. Am fost acolo timp de câteva luni în fiecare joi și am stat cu ei la masă. Și am stat cu ei de vorbă, le-am ascultat poveștile și le-am înțeles parcursul. Așa m-au atins acele istorii… Eu pot să spun că am fost un norocos în viața mea. Și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că și mie mi se poate întâmpla o poveste ca a lor în fiecare moment. Atunci mi-a venit o idee: să fac cu ei tema celor 12 Apostoli. Baza fiecărei religii e “Respectă și Iubește pe cel care stă în fața ta ca pe tine însuți!”

Asta a fost ideea: să desenez 12 persoane și fiecare dintre ele e așezată simbolic pentru unul dintre apostoli și ceea ce au predicat cei 12 apostoli acești oameni invocă. Și întrebarea de bază pentru cei care privesc lucrarea e: cum înțelegi tu povestea oamenilor ăștia? Unde te afli tu? La același nivel sau te uiți de sus? Habar n-aveți câtă lume a început să plângă… La primele expoziții pe care le-am făcut cu lucrarea asta i-am invitat pe ei și la una dintre expoziții unul dintre bărbați a început să plângă, spunând că în sfârșit se simte respectat, văzând câtă lume privește și înțelege persoana, lucrarea și tema.

În ce va consta expoziția de la Iași, din anul 2024, în contextul Romanian Creative Week? Care este povestea Cântecului Vârstelor?

Cântecul Vârstelor va fi o premieră la Iași, inspirată de versurile lui Lucian Blaga, dar și de ultima lucrare monumentală a mea, care are o temă foarte neobișnuită: dragostea e legată adesea de tinerețe și oamenii mai în vârstă sunt excluși din poveste, așa că mie mi-a venit gândul să arăt că și în bătrânețe dragostea e o temă foarte importantă. Iar dacă tu ești un artist adevărat, tu poți să prezinți și oamenii în vârstă într-o estetică atât de bună, încât să-i privești cu plăcere.

Care sunt personajele din expoziție?

Sigur, sunt prieteni, cunoștințe d-ale mele, oameni care exprimă arderea iubirii. Este o lucrare despre fidelitate, despre legăminte și iubire. De pildă, unul dintre personajele prezentate e o doamnă care a fost soția unui profesor de-al meu de la Institutul de Arte de la Nuremberg, româncă și ea. După facultate am păstrat legătura, dânsul a murit acum 15 ani și eu de atunci am adoptat-o ca mama, mă îngrijesc de ea. Ea e româncă și mi-a zis că vrea să moară acasă, în România, și am ajutat-o să se mute în România. După un an, când deja mă pregăteam să merg s-o vizitez, mi-a zis s-o iau înapoi în Germania, că ea se sinucide. Am adus-o de un an jumătate în Germania și am grijă de ea. Pentru mine, familia a fost prima inspirație din arta mea.

Se poate trăi din artă? Nu știm cum stau lucrurile în Germania, dar în România artiștii se plâng că nu pot trăi doar din artă, e descurajant mediul la noi.

Și la noi e aceeași situație. Am colegi care s-au hotărât să trăiască din artă și sunt două probleme: ori sunt săraci, ori au un galerist care le impune cât și ce să lucreze. În artă eu sunt liber-profesionist. Eu fac ce vreau și cum vreau eu. Nu mă interesează ce vrea un galerist, nu fac portrete la comandă, eu hotărăsc ce fac, nu-mi vând talentul decât în condițiile mele.  Dar nu e ușor nici în Germania să faci artă și să trăiești din asta exclusiv.

Și la noi e aceeași situație. Am colegi care s-au hotărât să trăiască din artă și sunt două probleme: ori sunt săraci, ori au un galerist care le impune cât și ce să lucreze. În artă eu sunt liber-profesionist. Eu fac ce vreau și cum vreau eu. Nu mă interesează ce vrea un galerist, nu fac portrete la comandă, eu hotărăsc ce fac, nu-mi vând talentul decât în condițiile mele.  Dar nu e ușor nici în Germania să faci artă și să trăiești din asta exclusiv.

CARMEN DUMITRESCU
CARMEN DUMITRESCU
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare