marți, noiembrie 5, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăInterviuFata care-și brodează cicatricile pe haine

Fata care-și brodează cicatricile pe haine

O întâlnire cu Mara Popa e ca o întâlnire cu un personaj din Cehov. O feminitate pronunțată, pe care n-o prea mai vezi în zilele noastre, dublată de o înțelegere profundă a lumii interioare și exterioare, cu toate durerile ei. În mod surprinzător pentru nivelul acesta de profunzime, Mara are doar 24 de ani. Face parte din categoria aceea de tineri rari, cu nota 10 la Bacalaureat, cu rezultate foarte bune la facultate, cu premii câștigate și cu sentimentul că, orice ar face, trebuie să aducă lumii ceva nou și diferit. Nu găsești filmulețe pe Tik-Tok cu ea vorbind despre nimicuri, nu dai de ea online decât dacă ai mare noroc, pentru că Marei îi place să trăiască în realitate și să extragă seva realității prin prisma valorilor în care ea crede. În plus, are un fel de sensibilitate pe care o transmite foarte ușor interlocutorului. Așa că un dialog cu ea e o carusel de emoții nu atât rostite, cât simțite. Am vrut să știu de unde vine forța ei interioară. Atunci am aflat că la vârsta de patru ani, Mara trecea deja prin prima ei experiență-limită. O operație pe cord deschis, necesară după identificarea unui defect de sept atrial. De atunci a început fascinația ei pentru cicatrici și pentru lecțiile pe care ele ni le dau.

Mara Popa vine din Arad și a terminat anul doi de masterat la Universitatea de Arte și Design din Cluj Napoca. Acum se pregătește de doctorat. Are deja trei colecții de modă gândite și realizate de ea. A fost premiată cu Premiul Fredenberg la Iași, în cadrul Romanian Fashion Week. Și în acest moment, este considerată unul dintre cei mai promițători tineri designeri români.


Mara a făcut și teatru în perioada liceului, la Arad, într-o trupă de teatru francofonă, unde a jucat rolul Liubovei Andreevna din Livada cu vișini a lui Cehov. Și știe că fiecare experiență pe care o trăiește aduce un plus artei ei. Mara Popa e o poveste în sine. Pe care merită s-o citim cu atenție, căci unele părți din ea sunt și despre noi.

Fascinația cicatricilor

Așa cum spuneam, la patru ani, Mara trăia deja prima experiență-limită: o operație pe cord deschis. În urma ei a rămas o cicatrice. Una de la care a început cumva totul.

“Eu nu mi-am acceptat  ușor cicatricea. Când eram mică, la vârsta de 4 ani, am fost operată pe cord deschis. Am avut defect de sept atrial, iar problema a fost descoperită întâmplător. Așa că a fost nevoie de acea operație. În copilărie și în prima parte a adolescenței nu am acceptat ușor acea cicatrice de pe piept. Copiii mai râdeau de mine, iar eu o percepeam ca fiind urâtâ, deși, în realitate, nu prea era. Mă simțeam diferită și îmi era greu să fiu așa. Nu puteam accepta nicicum faptul că am semnul acela pe corp. Pe măsură ce creșteam, însă, pe măsură ce mă maturizam, am înțeles că fără cicatricea aceea eu nu eram aici și nu eram persoana care am devenit. Că, de fapt, cicatricea asta a făcut parte mereu din drumul meu și din persoana mea. Așa că am învățat s-o accept și să n-o mai ascund, cum făcusem ani întregi. Așa mi-am dat seama, studentă fiind, că ar trebui să fac o colecție despre îmbrățișarea imperfecțiunilor noastre, pentru că noi toți avem cicatrici, fie că sunt la suprafața pielii sau în suflet. Și consumăm foarte multă energie ca să le ascundem, când, de fapt, ar fi mult mai simplu și mai sănătos să le acceptăm și să vedem frumusețea lor. Cicatricile fac parte din povestea noastră. Ele ne schimbă și ne transformă în ceea ce devenim până la urmă.”, – explică Mara în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA.

Și o astfel de înțelegere profundă a urmelor durerii nu putea rămâne doar în forma unui gând. Ea trebuia cumva materializată. Și care putea fi calea cea mai demnă de transpunere a unei astfel de conștientizări decât experiența artistică? Ei bine, acesta a fost, în cele din urmă, și drumul Marei.

“Așadar, de când am ajuns în primul an la facultate am știut că aceasta va fi tema mea de cercetare și că o voi transpune într-o colecție, doar că nu știam sub ce formă. Și au fost niște ani de căutare până am ajuns la ideea de design, de a transpune în colecție acest concept. Eu sunt foarte pasionată de cultura japoneză și cunoșteam arta japoneză Kintsugi, care repară ceramica spartă cu aur, ideea din spate fiind că un obiect este mult mai valoros dacă a fost spart, pentru că are o istorie, iar repararea cu aur e tocmai pentru a înobila fisura. Și în loc să o ascundă, o pune în valoare. Mi s-a părut o idee perfectă pentru a repara și eu, pe haine, cicatricile cu aur. Și atunci am pornit de la cicatricea mea, pe care am brodat-o pe haine… Cromatica colecției a fost negru și auriu. Și pentru fiecare ținută am ales diferite feluri de cicatrici: cicatrici chirurgicale, cicatrici de arsură, de self-harm, cicatrici rezultate din operații de mastectomie. Astfel, am încercat să pun în valoare nu doar cicatricea, ci și povestea ei. Am avut și o ținută care reprezenta cicatricea interioară, astfel că am valorificat căptușeala ținutei, care era o mătase aurie, care se acundea sub mai multe straturi, arătând faptul că cicatricile noastre interioare stau foarte bine ascunse și le ținem înăuntru. Dar, când deschideai acea haină și căptușeala ieșea la lumină, vedeai, practic, o explozie de auriu care pur și simplu curgea, ca un aur lichid. Așa am decis ca brandul meu și ceea ce vreau să fac în continuare să se numească Scars (Cicatrici). “

Sensul emoției

Așa cum spuneam încă de la început, Mara e o persoană care transmite emoție prin toată ființa ei. Și asta îi oferă unicitatea, de fapt. Așa că perspectiva artei n-a fost departe nicio secundă, pentru că felul ei de a fi face parte din sensul artistic al vieții. Și atunci alegerea drumului n-a fost una prea dificilă. Pentru că i-a venit ca o mănușă.

“Prin artă poți reda cel mai bine emoția și eu prin emoții fac totul. Doar prin emoții poți ajunge la oameni și eu cred că emoția e cea care dă putere unei povești și doar prin ea poți ajunge să transmiți cu adevărat ceva. Iar  eu cred că reușesc să transmit emoție prin arta asta pe care mi-am ales-o. Este unicul mod de exprimare pe care îl prefer, pentru că sunt, de fel, o persoană sensibilă și adesea îmi e greu să vorbesc. De multe ori, când povestesc despre colecțiile mele încep să plâng, pentru că îmi e greu să mă aud spunând unele lucruri. Dar prin metafore vizuale mi-e mai ușor să transmit lumii cum arată micul meu univers.

Eu mereu am fost foarte sensibilă, dar e drept că am și citit mult, că îmi place să mă documentez, că mereu caut informație nouă și vreau să fiu la curent cu orice se întâmplă. Momentan, vreau să descopăr cât mai bine domeniul designului în care eu vreau să lucrez, pentru că nu poți veni cu ceva nou dacă nu știi tot ce s-a întâmplat înainte de tine. Și atunci documentarea e esențială.

Colecția asta a fost și pentru mine un mod de a-mi îmbrățișa imperfecțiunile. Am pus atâta suflet și m-a ajutat atâta lume, încât la final am fost foarte mândră de lucrul acesta imperfect pe care eu, o perfecționistă, l-am făcut. De mică am vrut mereu să fac totul cât mai bine și, în căutarea perfecțiunii, am atins niște rezultate bune.”

Amintirile purtate pe haine

Fiecare creație a Marei Popa e, în fapt, legată iremediabil de ea însăși. Amintirile ei, visele ei, experiențele ei, toate apar, într-o formă sau alta, pe hainele și accesoriile pe care le face.

“La mine totul a avut o continuitate. Până acum, tot ce am creat s-a bazat pe experiențe personale. Abia acum, la ultima colecție, m-am raportat la o culoare, dar primele două colecții au fost inspirate din experiențele mele. Cea de-a doua colecție a mea a pornit de la cea mai importantă cicatrice interioară a mea: pierderea unui om foarte drag mie. Și fiind prima pierdere definitivă din viața mea, am trăit-o foarte intens.

Practic, pentru mine, cu acea moarte s-a încheiat copilăria mea.

Chiar a fost un proces de vindecare, că am retrăit cea mai neagră etapă din viața mea și am reușit totuși să readuc rozurile din copilărie. Prin colecția a doua am încercat să-mi retrăiesc copilăria, care a fost foarte frumoasă și despre care am considerat că s-a încheiat, așa că am vrut s-o imortalizez într-o colecție. Iar rozul juca un rol important și am avut nevoie să aduc rozul în perioada asta gri și grea. Și m-a ajutat mult să mă implic și să retrăiesc toate amintirile. Copilăria mea a fost cu flori presate pe care le-am pus acum pe haine prin imprimeuri digitale cu momente semificative din viața mea. Când am fost operată la 4 ani în Milano, în sala de joacă erau niște voluntari ce confecționau diverse jucării cu copilașii. Am și acum desenele de atunci și îmi amintesc că am confecționat un căluț roz din hârtie, pe care l-am refăcut într-un print digital și pe un trench din a doua colecție sunt printate astfel toate visele din copilăria mea și toate momentele și toate imaginile importante din copilăria mea.

Când eram mică, primul meu vis a fost să fiu  balerină, apoi astronaut, așa că am desenat o balerină pe lună pe o haină. Iar cel mai important element au fost insectele, acele broșe pe care le-am realizat manual.

Eu, când eram mică, aveam insectare. Aceste insecte au devenit esența esteticii mele, pentru că ele din cicatricile mele interioare au apărut. După aceste prime două colecții am început să-mi consolidez propria estetică și semnătura mea personală. Din dragostea pentru insecte și negru a luat apoi naștere această colecție de dizertație. Mi-am ales ca temă de cercetare negrul și l-am urmărit și pe partea de simbolistică, și pe partea de istorie a culorii, în istoria costumului.” – a mai punctat Mara Popa pentru INVESTIGATORIA.

Drumul de la cocon la fluture

Pentru Mara, negrul poate fi și vesel, iar sacrificiul are un sens estetic. A demonstrat asta pe deplin în cadrul uneia dintre colecțiile ei, cea despre coconii din mătase. Care au sens cu mult peste ceea ce îmi imaginam eu că se poate ascunde pe drumul de la cocon la fluture. De aceea, o las pe Mara să explice, căci emoția ei când vorbește despre sensul acestui drum se simte și printre litere, și printre semnele de punctuație.

“Așa am ajuns la o artistă din Franța care lucrează cu coconi din mătase naturali, dar pe care ea îi face negri și îi folosește pentru a crea niște piese de mobilier de tip obiect de artă. M-am îndrăgostit de concept și am început să cercetez coconul de mătase și fluturele din mătase. Pentru a se face mătasea natural, larva din interiorul coconului, care urma să se metamorfozeze în future, trebuie sacrificată, pentru că molia, când iese din cocon, străpunge firul de mătase și nu mai poate fi preluat. Iar pentru ca mătasea să poată fi prelucrată, acești coconi trebuie fierți, iar larva din interior moare. Și cumva, mi se pare că mătasea naturală este o moștenire culturală foarte importantă, pentru că îmbină frumusețea cu tristețea.

Să te naște ca vietate și să ai menirea de a te metamorfoza în ceva foarte frumos, într-un future, dar existența ta trebuie sacrificată în numele unei moșteniri culturale, a frumosului care se naște din moarte….

Și această colecție este un omagiu adus destinului tulburător al fluturelui de mătase. Cât despre negru, el e semnificativ pentru tot sensul colecției, de la doliu, moarte la eleganță și sensibilitate, putere, sacrificiu. Înglobează totul. Și consider că și prin ținutele pe care le fac, am reușit să redau toate aceste tematici și coconul de mătase a devenit astfel simbolul colecției. Inițial, am vrut să folosesc coconi naturali din mătase, am și achiziționat niște coconi, dar nu erau cea mai bună soluție. Și am ajuns la împâslire. Am împlâslit din lână naturală neagră peste 1000 de coconi pe care mama i-a cusut manual pe mânecile unei jachete și pe un guler imens. E o piesă foarte valoroasă prin munca depusă, dar și prin faptul că am lucrat-o împreună cu mama. Pentru mine are o semnificație uriașă piesa aceasta. Iar alături de coconi am adus și acești fluturi molii, realizați din resturile de materiale de la ținute și i-am aplicat pe haine. Ca să cuprindă tot drumul de la cocon la future și să se vadă metamorfoza fluturelui care totuși reușește să iasă din cocon.”

Sensul ascuns al negrului

Majoritatea oamenilor spun că, dacă vrei să scapi elegant dintr-o situație socială, e suficient să porți negru. Cumva, există această asociere indestructibilă între negru și clasă. Dar negrul are și alte sensuri și alte feluri de a fi purtat. Și, pentru că Mara a studiat istoria negrului și simbolistica lui, mi-am dorit să ne spună ea care e sensul ascuns al negrului în modă și în mesaj.

“Mulți oameni zic că e mai ușor să te îmbraci doar cu negru și să fii elegant în orice situație. Doar că dacă e doar o singură culoare, atunci poți umbla la volume, la straturi, la structuri. Nu trebuie să fie banal dacă e negru. Sau nu e suficient să fie negru ca să nu fie banal. Și da, negrul e despre eleganță și rafinament, dar e și culoarea revoltei, a avangardei. Iar negrul poate fi și vesel. Veselia negrului apare în atitudinea persoanei care îl poartă. Nu-i putem nega valențele simbolice din nișa doliului și suferinței, dar eu nu-l pot vedea trist, ci complex, pentru că prin negru poți exprima orice. Depinde cum îl integrezi și cum îl porți. “

“Refuz să cred că nu voi putea trăi din modă”

Drumul designerului Mara Popa e abia la început. Cu toate acestea, vede foarte profesionist modul în care va reuși în profesia ei. Știe că lucrurile valoroase nu se găsesc pe toate drumurile, așa că nu pierde vremea pe rețelele de socializare, ci învață, citește și se documentează continuu de la specialiști. În plus, nu vrea să fie ușor de găsit. Se simte bine pe nișa ei, acolo unde se poate exprima pe deplin pe sine, fără a face compromisuri. Nici mari, nici mici. Sigur, privește cu o anumită teamă spre viitor. Dar, fiind un om care și-a abordat cicatricile proprii cu atâta curaj, e greu de crezut că vor exista prea multe piedici pe drumul ei.

“Mi-e foarte teamă de viitor… Rețelele de socializare sunt acum la îndemâna oricui. Și eu simt că tot ce fac e puțin mai nișat și nu-și găsește tot timpul locul pe social-media. Eu fac strictul necesar pe social-media, cât să exist și acolo și să mă găsească lumea, dar focus-ul meu e viața reală. Eu nu pun atât accent pe expunere.

Îmi place ca munca mea să fie una mai specială, mai nișată, să fiu diferită, să nu fiu în trending. Îmi place mai degrabă ideea de exclusivism și mi-ar plăcea să păstrez nișa mea, pentru că și produsele pe care le fac se vând la prețuri foarte ridicate, fiind atâta muncă în spate. Urmează să îmi fac un site, unde să comercializez unele produse, precum broșele, de exemplu. Dar merg cu pașii mici, ca să mă ocup cum trebuie de toate. Nu vreau să grăbesc procesul.

 Eu sper că în câțiva ani voi reuși să trăiesc din arta mea, adică eu refuz să cred că nu voi putea trăi din modă. Ar fi cea mai mare bucurie să pot trăi din pasiunea mea și cred că ăsta e drumul meu și trebuie să reușesc. Dacă ar fi ușor, nu ar mai conta la fel de mult. “

CARMEN DUMITRESCU
CARMEN DUMITRESCU
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare