Fie că unele studente s-au plâns conducerii SNSPA de cele întâmplate, fie că un grup de studente a lansat o inițiativă care să oblige universitatea să definească, să prevină și să sancționeze orice act de hărțuire sexuală ar putea apărea în timpul anilor de studiu. Toate acestea au fost ignorate.
Pentru că așa numita “cultură a tăcerii” a fost mai puternică decât inițiativele curajoase luate de-a lungul timpului. Despre cultura tăcerii am discutat cu Adela Alexandru, expert în egalitate de gen la Centrul FILIA într-un interviu acordat în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA.
Adela Alexandru este activistă feministă, absolventă de științe politice (2018), cu un masterat în studii de gen (2020) și un doctorat în științe politice (2024) obținut la Școala Doctorală SNSPA cu o teză în domeniul studiilor de gen. Ea este, de fapt, și una dintre inițiatoarele acelui demers de a obliga SNSPA să adopte un mecanism de prevenție și sancționare a abuzului sexual și hărțuirii sexuale în mediul universitar.
“Noi am fost o gașcă de studente care am făcut practica la Filia și la momentul la care am ajuns în practică aflasem că abia se publicaseră rezultatele unei cercetări exploratorii pe care Filia o demarase în 2015. Practic, trimiseseră un chestionar anonim către universitățile publice din țară, prin care încercau să mapeze care sunt atitudinile față de hărțuirea sexuală, dacă persoanele din universități cred că există o problemă sau nu.
La momentul respectiv se strânseseră peste 700 de răspunsuri și statistica arăta că una din două persoane considerau că există hărțuire sexuală în universități. Ce ne-am propus noi să facem atunci, ca niște studente care aveam dorința de a schimba ceva, am zis că e clar că există o problemă, și pornind de la datele astea, am stabilit că primul pas ar fi să vorbim despre asta. Să vedem cum putem recunoaște comportamentele care nu sunt ok și asta am și făcut atunci, în 2016: am început să facem informare în SNSPA, din om în om și din ușă în ușă.
A fost un exercițiu bun și pentru noi. Apoi am început să ne uităm și la universitățile din țară, și din străinătate. În țară situația nu este roz nicăieri. Codurile de etică vin cu definiții foarte vagi și foarte succinte referitor la hărțuirea sexuală și cum se poziționează universitatea față de subiect. Dar universitățile din străinătate aveau chiar documente de sine-stătătoare, adică politici anti-hărțuire, regulamente care explicau pas cu pas ce se poate face când treci printr-o astfel de situație și lucrul ăsta ne-a inspirat și pe noi să punem bazele unui document cu niște revendicări și să-l propunem deciziei conducerii SNSPA, și anume Senatului Universității.
Și pentru că documentul nu putea veni doar din partea unui grup mic, de 10 studente, am încercat să strângem semnături și să fie un document asumat de mai multe persoane. Și asta am și făcut: am început să strângem semnături, ajungând la aproximativ 600 de semnături, care erau din partea întregii comunități academice.
În 2017, în mai, am reușit să depunem acel document, cu semnăturile aferente. În momentul în care am depus acel document urma perioada susținerii licențelor, înscrierilor și admiterilor, iar apoi a vacanței, așa că momentul a fost favorabil pentru universitate să întârzie cu răspunsul. Am revenit ulterior să vedem de ce nu ne întreabă nimeni nimic și răspunsul final a fost că lucrurile pe care noi le solicităm se regăsesc deja în documente și nu sunt necesare. Ăsta a fost, pe scurt, răspunsul SNSPA. Cam asta este povestea în mare cu grupul de inițiativă” – își amintește astăzi Adela Alexandru pentru INVESTIGATORIA.
Ne-am propus să aflăm de la Adela Alexandru, la rândul ei fostă studentă a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, care a fost reacția grupului de inițiativă la răspunsul acesta straniu al universității, la refuzul conducerii ei de a susține, practic, implementarea unui mecanism prin care fetele să poată recunoaște hărțuirea sau abuzul, profesorii să știe care sunt limitele și universitatea să penalizeze orice derapaj.
“Trezirea pe care noi am avut-o a venit odată cu aceste statistici, noi nu știam numele din spatele acestor statistici. Știam că fusese cu un an înainte cazul Stănciugelu, că a existat atunci o decizie a Comisiei de Etică prin care acesta fusese înlăturat de la catedră. Știam și niște zvonuri. Știam că mai există situații în care studentele nu se simțeau confortabil, însă abia cercetarea asta și mersul din ușă în ușă ne-a făcut să conștientizăm gravitatea de facto a problemei.
Și, în lipsa unor proceduri foarte clare pe care să le urmăm, studentelor nu le rămânea decât să șușotească între ele: Ai grijă ce faci! Păzește-ți spatele! Dar pentru noi nu era despre niște nume, ci despre o cultură care nu prioritiza siguranța studentelor. De asta am și muncit atât de mult cu această inițiativă studențească să împingem niște lucruri și, practic, să convingem universitatea în care noi eram și față de care aveam o admirație să pună în aplicare cu noi aceste lucruri. Și a părut ceva primit cu mare deschidere de unele cadre didactice, dar procesul ăsta care a durat atât ne-a dezarmat. Că asta s-a întâmplat: un grup de studente și-a dorit foarte mult schimbarea, dar schimbarea nu a mai apărut și a dezarmat grupul care s-a și dizolvat.”
Grija, transmisă din generație în generație
O chestiune des auzită în ultima vreme în spațiul public e aceea că studentele SNSPA aveau bunul obicei de a se avertiza unele pe altele. Practic, generațiile mai vechi le anunțau pe cele noi să-și păzează spatele, să nu frecventeze numite cursuri dacă e posibil, să nu se înscrie la anumite stagii de practică, să nu lucreze prea îndeaproape cu anumite cadre universitare. Mai mult decât atât, studentele mai mari le spuneau celor mai noi să nu se îmbrace într-un mod care ar fi putut fi interpretat drept atractiv, să nu folosească machiaj, să nu arate feminin în fața unor cadre universitare, pentru că asta putea duce la situații periculoase.
“Cam știau să-și acopere spatele, studentele știau și sunt multe studente care au ales să nu mai plece în practica organizată de Bulai, tocmai pentru că auziseră că sunt comportamente acolo care nu erau ok. De-a lungul timpului poți să vezi că sunt studente care n-au mai mers la anumite cursuri, pentru că se temeau de comportamentele profesorilor sau chiar își lăsau studiile neîncheiate.
Lucrurile astea nu se întâmplă doar la SNSPA, este o problemă sistemică. A fost și Horia Bădău de la Universitatea București, Puiu Șerban de la Teatru. Vedem cum ies la suprafață cazurile astea abia în momentul în care persoanele care au trecut prin experiențele astea sunt într-un spațiu sigur și au scăpat de orice legătură cu acele persoane și n-ar mai putea să pățească nimic. Pentru că, de cele mai multe ori, cultura asta care n-are deloc o preocupare către siguranța noastră îngreunează foarte mult posibilitatea de a vorbi.
E foarte important să ținem cont de diferența de putere care există în genul ăsta de circumstanță. Vorbim de profesori care puteau evalua, care puteau fi membri în comisia de licență, de dizertație și care le-ar fi putut impacta parcursul profesional și academic și despre niște studente care n-aveau niciun fel de spațiu sigur în care să aibă curajul să se deschidă.
Unde să te duci? Către cine să te duci? Dacă universitățile ar defini foarte clar comportamentele acceptabile și inacceptabile, dacă ar comunica niște pași de făcut în cazul în care astfel de situații apar, niște comunicări constante cu studenții, niște traininguri pe care să le aibă membrii comisiei de etică, cadrelor didactice, genul acesta de lucruri ar încuraja poate studentele care trec prin astfel de situații să iasă mai repede și să vorbească, pentru că știu că e posibil să-și găsească dreptatea mai ușor.
Eu cred că genul acesta de mecanisme de solidarizare se instaurează tocmai acolo unde nu există un cadru instituțional bine pus la punct, care să reglementeze tot fenomenul ăsta. Grija asta pe care generațiile de studente și-o poartă una alteia de aceea există, că lipsesc niște mecanisme clare de sancționare și prevenire a hărțuirii sexuale.
Eu cred că discuțiile astea dintre studenți ajung și mai sus, însă cred că, așa cum vorbim de o relație de putere în relația profesor-studentă, vorbim despre diferențe de putere și între cadrele didactice. Și e foarte probabil ca această cultură a tăcerii să fie fundamentată pe minimizarea actelor de violență de gen, care nu se întâmplă numai în universități, ci în societate în general.
Și vedem că atunci când apar astfel de situații ele sunt imediat minimizate prin blamarea victimei, printr-o reacție de moment care nu e perpetuată pe termen lung. Momentul acesta este un moment critic, în care universitățile se pot repoziționa într-o direcție mai bună și să construiască mecanisme care să prioritizeze siguranța studenților și personalului.
Cred că e un lucru foarte bun că profesorul Alfred Bulai a fost suspendat din toate funcțiile pe care le avea la SNSPA, aplaud această decizie și cred că de acum SNSPA chiar poate pune bazele unei culturi care să nu mai pună semne de îndoială atunci când apar astfel de comportamente în actul formativ.
Până la urmă, facultățile sunt locuri în care ne ducem să ne formăm ca oameni, nu niște locuri în care să ne ducem cu teamă sau rușine. Dincolo de furia și revolta pe care toți le simțim în perioada asta, ar fi bine să discutăm și despre ce putem face de aici înainte.”
