Într-o postare pe social-media, Vasile Bănescu explică diferențele dintre populismul antinațional și suveranism, în sensul clasic al conceptului, încercând să clarifice aceste noțiuni pentru toată lumea, mai ales pentru cei care încă nu înțeleg ce se întâmplă și, în consecință, nici nu acționează.
„O privire lucidă asupra a ceea ce recent s-a întâmplat/ era gata să ni se întâmple, relevă un lucru dramatic în legătură cu acea parte din popor despre care Abraham Lincoln spunea că „poate fi prostită tot timpul”, spre deosebire de „întregul popor care nu poate fi prostit decât un timp”: lipsa cronică de educație combinată cu furia acumulată prin frustrarea indusă timp de decenii de un sistem politic cinic și sfidător care defilează cu personaje detestabile, naște monștrii.
Monștrii populismului ultranaționalist, deci antinațional, care, susținut din haznale mediatice de lichelele supraviețuitoarei Securități ceaușiste, se împăunează acum ca „suveranism”.
Într-o țară perfect suverană care are de lucru cu ea însăși, nu cu dușmani exteriori. Cel puțin nu cu unii (imaginari) din Vest. Ignoranța cruntă (speculată electoral) care nu distinge între Europa și Eurasia, între naționalism și patriotism, între Ortodoxie și ortodoxism, între credința-încredere și bigotism, între un impostor, cu sau fără mitră, măcinat de vicii & varii patologii și o persoană teafără mental, moral și profesional, între creștinism și sincretism, între Tradiție și apucături cu aer creștin, între vorbe goale și cuvinte cu sens când această ignoranță ajunge să domine societal și să aleagă suicidar, granița dintre posibil și permis, dintre neasimilată democrație și mocnit totalitarism se poate șterge oricând ca un fir de nisip.” – a scris Bănescu pe Facebook.
Tot el face referire și la cei care nici acum, în al doisprezecelea ceas, nu explică cum s-a ajuns aici, pentru a se lua măsurile necesare pentru diminuarea unui fenomen care stă să explodeze.
„Cei care, în toate sferele societății, ar trebui să articuleze răspunsuri limpezi și binefăcătoare la întrebarea „de ce s-a ajuns aici?”, tac. Tac și merg mai departe, ca și cum nimic nu (ni) s-ar fi întâmplat. Mai departe, tot înainte, „până ce totul țăndări va fi”. Context în care gândul la condiția noastră de ființe raționale grabnic trecătoare prin această viață devine consolator și rapid întremător.”
