Acum, când suntem asaltați de retorismul și țipetele mistice ale georgeștilor, auriștilor, masonilor, de dilemele istorice și psihanalizabile ale dacopaților, de isteriile politice ale securiștilor mai noi sau mai vechi, vă propun să ne alăturăm viziunii unui pictor despre cum se vede lumea distilată prin artă. Chiar și cea politică, de la care nu ne mai putem dezlipi mințile și ochii. Să ne uităm în oglinda pe care ne-o pune în față.
Dar ce te-a apucat, dragă? poate, m-ați întreba.
M-a apucat că mi-am dat seama că nu mai am răbdare să merg la un muzeu clasic de pictură, dar sunt captivată de câte o lucrare a unui artist cum e Marilena Murariu și pot să revin chiar și la poza unei lucrări de-ale ei de n ori ca să îmi dau seama ce a vrut să zică artista! Și nu numai la cele cu copaci, pisici și îngeri, cât la cele politice…
Dar, cine e, domnule, Marilena Murariu? Este un artist cu zvâc, mesaj, coloană vertebrală și, îndeosebi, promotorul unui stil cu amprentă coloristică inconfundabilă.
A pictat îngeri, viori, copaci, peisaje, cetăți, mâini de muzicieni și artiști, pisici, lei melancolici și triști, jazz magic, cristale, diamante, Elene faimoase cu adevărul dezvelit și generali… Artă, pe scurt. Părerea mea!
Să nu vă așteptați de la mine la un articol în care să vorbesc despre valoarea artistică a lucrărilor ei. Nu sunt critic de artă, nici specialist, nici pictor.
Atunci de ce mă bag în seamă? De ce vreau să scriu despre un pictor într-o publicație de investigații și editoriale?
Pentru că mie tablourile Marilenei Murariu îmi vorbesc foarte clar și social, despre singurătate, despre urbanism, despre echilibru, și cultural, despre arta ca balsam de suflet, ca expresie a individualității, dar hei, și politic, despre curaj și revelație în adevăruri desenate ingenios, reprezentate concret, curajos. Și despre vremurile de acum. Sunt oglindă pentru un prezent când pare că nu mai găsim alt limbaj de a ne spune frustrările decât ura și minciuna AI-istică.
Și cred că avem nevoie să ieșim din căile înfundate în care ne duc discuțiile exclusive despre georgești, marcei, iliești și alți generali. Să ne privim un pic în acea oglindă limpede a artistului.
Am stat în cumpănă dacă să fac un interviu, dacă să scriu cum se scrie despre artiști în general:
despre unde s-a născut (Iași),
ce stil are (stilul foarte, foarte personal e undeva între expresionismul liric cu elemente de cubism analitic, zic criticii, dar la politice, de exemplu, nu știu dacă cineva poate zice vreun stil anume, în afară de simț critic, umor cu carul, complexitate și profunzime mindblowing),
ce maeștri a avut, ce a pictat,
cum e percepută,
la ce concursuri a participat (o serie impresionantă),
ce premii a luat (foarte multe, prestigioase).
Și mi-am dat seama că nu pot. Și că merită mai mult. Dacă veți vrea detaliile ”tehnice”, le veți găsi, cu siguranță. Sau spuneți-mi ce v-ar interesa despre un artist în ziua de azi și vă fac și un interviu ”cuminte” cu Marilena Murariu.
Mi-am zis că ar fi mai adecvat să arăt cum e pictorul Marilena Murariu înconjurat de culorile ei în realitate. Și să asculți povestea de la ea. Ca să rămână așa cum zice ea că e.
Pentru că preocuparea unui artist este despre ce rămâne din lucrările lui. Pentru că, până la urmă, pentru fiecare dintre noi preocuparea majoră este care e impactul a ceea ce facem cu viața noastră.
Așa că m-am dus la atelierul dumneaei și am rugat-o să-mi vorbească. Despre orice. Despre ea, despre pictură, despre politică. Despre realitate, despre imaginație.
Și mi-a vorbit. Mi-a vorbit despre atelierul din casa veche din Armenească, de cum a ajuns aici, de cum a primit prima expoziție, despre cum era viața de artist care încă nu avea nici o expoziție, fără atelier, cu un ”apartament în care trebuia să și lucrez, să trăiesc, să și mănânc, să și cresc copilul.”
”Când am venit și am văzut ce e aici, un an de zile nu am putut să lucrez. Nu că era mic spațiul, dar nu aveam lumină naturală, în fine, m-am obișnuit acuma.”
Și mi-a vorbit despre cum a fost la început, despre cum s-au născut unele din expozițiile ei, despre soarta artistului atunci și acum, despre soarta artei acum, în epoca absurdului mai DADA decât orice irealitate.
A ieșit un fir de viață povestită în culori, cu sunete și ziduri, viori, îngeri, Elene, generali, diamante, selfies plastic sau plastici(?). Viață și artă adevărată cu de toate.
Marilena Murariu e cunoscută pentru tonurile sale de mov asociate cu verde curajos. Sunt tablouri pe care, dacă le arăți specialiștilor, vor spune imediat cine e pictorul. Balcicul, cred eu, a fost și va rămâne emblematic în istoria artei, pictat de ea.
Foto: https://www.artindex.ro/2014/07/05/balcic-ul-vazut-de-marilena-murariu/
Îngerii, care de fapt sunt sublimați în Aripi vor rămâne emblematic definiți artistic de culorile ei.
”Nu se mai face pictura asta acum, se face pe computer, la pixelii ăia foarte buni. Și după aia o imprimi pe pânză, dai cu verni pe deasupra și o consideri ulei pe pânză.
M-am dus la unii dintre aceștia și le-am zis, măi, dar ăsta nu e ulei pe pânză, este imprimare.
Nu, nu, mi-a zis cineva care se ocupă de arta contemporană, e o tehnică specială.
Bă, mă lași? Adică tu cui vinzi castraveți?
Se pictează pe computer. Compoziții alambicate la care dacă te uiți de aproape vezi că sunt pe computer. Și mai se dă pe ici, pe colo cu câte o pată de culoare, așa mai groasă, ca să ți se demonstreze că e ulei pe pânză.
Artiști bine vânduți care fac printuri. Unii măcar recunosc, le numesc nu știu… sicleuri…
Dar, asta e arta de acum.”
Îngerii, ”aripi de păsări care nu sunt”
Ea pictează cu ulei pe bune, pe pânză adevărată, ”experimente” care dau minunății. Marilena Murariu nu e niciodată mulțumită de sine, doar mereu în căutare de expresii noi.
”O prietenă m-a invitat la o expoziție despre îngeri în Italia. Și trebuia să facem îngeri. Iar eu n-am vrut să fac propriu zis îngeri. Și am zis: fac doar aripile. Și am făcut o serie de aripi. Numa bine că ăia nu mai voiau ulei, deci nu aveam cum să trimit, și am făcut niște ceracolor zgâriat, am unele foarte frumoase. Aripi în ceracolor. Și am trimis trei. Care au fost acceptate și s-au plimbat în nu știu câte orașe din Italia. Iar la final, ăia le-au trimis la Cluj și lucrările mele au dispărut și nici fotografii nu am după ele. Și erau muncite. Erau…”
(Hei, dragă Univers, ai vrea tu, te rog, să găsești lucrările cu aripi în ceracolor zgâriat de Marilena Murariu și să ne dai un semn să le recuperăm pentru creatorul lor?)
Pictorul Marilena Murariu s-a născut în alte vremuri, în alte paradigme. Dar vede bine și clar adâncimile lumilor noastre.
Povestește cu amărăciune și nostalgie despre felul în care a pornit în carieră.
”Eram sub comuniști, n-aveai acces la beneficiile uniunii dacă nu erai membru, nu expuneai dacă nu erai membru, nu primeai atelier dacă nu erai membru. Membrii se acceptau foarte greu, de regulă fii, fiice, pile, nu foarte mult, dar se făceau.
A venit ‘89, cei ca mine aveam în jur de 35 de ani, deja eram prea bătrâni, nu ne mai primea nimeni la secția de tineret.
Iar ca bătrâni, ne-am pierdut busola, așa, nu mai eram primiți, unde să te organizezi, unde să te duci? Se făceau republicane de-astea. Eu n-aveam spațiu, n-aveam atelier. Foarte greu. Abia în ‘93 am primit un atelier, datorită profesorului meu care m-a ajutat și mi-a dat primul meu atelier.
[de fapt nici nu-mi era profesor, era la o grupă paralelă, dar mă admira, îi plăcea de mine și mie de dumnealui: dl Marius Cilievici, foarte bun pictor, inteligent, orice plimbare cu dumnealui în practică era o veritabilă lecție de pictură.
Eeh, după aia au urmat câteva expoziții, am început să mă integrez, luptă cu ăla, cu ăla, deja vârfurile – așa numitele vârfuri ale picturii românești, oameni ”deștepți” (gestul de epoleți pe umeri), așaaaa…, ”deștepți”
– deja erau cotați ca artiști foarte buni, până în zilele noastre.
Cunosc foarte mulți artiști, foarte buni, care s-au ”ratat”, nu mai știe nimeni de ei.
De exemplu, un vecin de atelier, dl Virgil Preda, un pictor și un intelectual rasat, un gânditor. Eeei, cu excepția câtorva, mai știe cineva ceva de dumnealui? Nu.
Pentru că a stat discret în atelierul lui, a studiat, nu s-a băgat, nu a fost secretar de partid la uniune.
Mă duceam la dumnealui dimineața, eram amărâți amândoi, dar eu parcă aveam ceva mai mult, și beam câte un cafelone, la o discuție despre artă, ascultam muzică clasică; avea dânsul un pick-up așa mai rablagit, și făceam o cafea lungă, să ne ajungă la amândoi, dumnealui îi zicea cafelone, ”haideți la un cafelone!”
Eu știam că dumnealui nu are și veneam cu câte un sandviș și pentru dumnealui de acasă, și stăteam la o vorbă la un cafelone. Ce să vă mai spun, era trist.
Într-o dimineață, m-am dus la atelier, și-mi uitasem cheile acasă. Trebuia să mă întorc la 12 să o iau pe Casandra, erau 2 ore diferență, nu aveam unde să stau. Mă duc la domnul Preda în atelier.
M-a primit, stăteam de vorbă și dumnealui bea tacticos dintr-o cană ceva. Eu mi-am zis, dl Preda bea cafelone și pe mine nu mă servește. N-am zis nimic. El iarăși sorbea din cană. Mă gândeam eu, bine, poate nu mai are. La un moment dat, rupe tăcerea și spune:
”Beau apă caldă. Ar fi trebuit să pun o picătură de lămâie, dar nu am. Ar fi trebuit să pun un pliculeț de ceai, dar nu am. Așa că beau apă caldă.”
Asta era soarta artistului care nu a dat… și care a rămas și acuma.
Tinerii de azi au mult mai multe posibilități. Granițele sunt deschise, sunt liberi. Au motive de inspirație. Pot să meargă la bienale, la expoziții în străinătate, noi nu am avut. Plus educația noastră. Asta este. Acuma e prea târziu.”
Trebuie să o ascultați, să o vedeți cum vorbește, cu modulațiile și intonațiile cu un simț al umorului atât de pătrunzător și direct, atât de clar, deși subtil.
https://photos.app.goo.gl/7PKRnYeESvXSWGCE8
Face o critică a societății românești atât de colorată, jucăușă, profundă, auto-ironică, satirică și tristă în același timp. Astea sunt și atributele felului ei de a vorbi, de a povesti, de a fi.
Nu e târziu deloc încă să îi căutați pictura și mesajul artistic veridic.
Fiecare expoziție a Marilenei Murariu are un mesaj aparte, de cele mai multe ori aparent paradoxal.
Expoziția Ziduri și sunete, de exemplu, pune alături viori și cetăți. De ce? De unde?
Am întrebat-o cum s-au născut viorile?
https://photos.app.goo.gl/6wnoZ3GttuVmxQh87
”Eram de câteva luni în criză de idei, nimic nu îmi mai plăcea, nimic nu mă mai inspira. Eram tristă și m-am urcat tristă într-un tramvai. Băi, și cum stăteam așa, au început parcă, să vină niște viori spre mine, măi, se mișcau și veneau și veneau și treceau prin mine și colorate și, imediat după, am făcut un tablou, primul.
Nici pânze nu aveam cumpărate, n-aveam nimic. Mamă, și le-am făcut una după alta. Într-o lună de zile am terminat.
În tramvai mi-a venit ideea.
Măi, dar veneau, veneau ca niște frunze care zboară din copaci toamna, când bate vântul, știi? Erau niște racoursi-uri, așa, din partea de jos, către gât veneau, galben, cu verde, cu nu știu ce, așa. Maaamă, știi, dintr-o dată… dar veneau așa, pac, pac, pac. Astăzi, s-ar zice, în 3D.
Și am făcut, am avut vreo 30 de viori, instrumente, diferite, diferite, și le-am combinat cu niște cetăți. Care și alea au fost foarte frumoase.”
Așa s-a născut expoziția Ziduri și sunete
Sau Jazz, picturile care sunt muzică de Jazz ca un whisky vechi și bun. O minunăție de capodoperă, care, în opinia dumneaei, ”e doar un experiment”, care ”nu i-a ieșit”…
https://photos.app.goo.gl/ZbM8pSKjSmtMzg9s6
”Acesta este un experiment, este pastel pe hârtie canson. Carton canson. Și am vrut eu să fac, aveam ceva în cap. Ceva foarte luminos pe fond negru. De aia am băgat și atâta negru în jur. Dar nu mi-a ieșit. Nu mi-a ieșit pentru ca astea [arată chipul artistului din tablou] trebuiau mult mai strălucitoare. Acuma știu cum trebuie să fac. Dar nu spun secretul.”
Sau Nudurile și pisicile
Sau Copacii
Aici sunt eu fără vorbe. Mă declar iremediabil îndrăgostită de Secularul acela…
Sau Turmelinele
Străluciri colorate în forme lăuntrice, treceri de culori line din turmaline. Le alintă ”pietroaie”, dar vezi în timp ce vorbește cum urmărește culorile care se contopesc și răsfrâng și reflectă clar din secțiunea în formele de diamant.
Sau motivațiile aparent banale, din care din ceva vechi se naște câte o serie nouă și explozivă. A pictat o serie întreagă de artiști de circ, arlechini și cântăreți de jazz și magicieni și pisici și lei, în vermillion, pentru că ”a găsit niște culori vechi”, da, numai de aia.
”deoarece am găsit o cutie de culori, de vermillion, roșu, galben de cadmiu, pe care le primeam când eram studenți, deci acum vreo 50 de ani, culori foarte bune, și pentru că eu am făcut cu profesorul Vasile Grigore, care ne obliga să folosim culorile astea, ni le dădea de la școală, și erau prea multe, și după ce am terminat facultatea am vrut să uit, să nu mai știu de vermillion. Și acuma le-am găsit și uite ce… a ieșit”. ”Pisica magicianului”, ”Melancolia leului de la circ”.
https://photos.app.goo.gl/NRWWXqRvnuS9jmGx5
Sau Paginile Sonore – Grafica cu mâini vibrante și marouri sonore de muzicieni
Marilena Murariu se reinventează, se reciclează și experimentează cu jucăușenia unui tânăr artist. În tehnici, în stiluri, în tonuri noi, caută și cântă pe toate vocile stilistice posibile.
Nu ai fi zis vreodată că din movurile acelea profunde se pot naște niște marouri sobre, dar efectiv răsunătoare. Palimpsest concret pe pagini, pe texte și portative și nervuri și tendoane și arcușuri și corzi tensionate.
Foto: Marilena Murariu
Care au ecou, reverberații.
Dacă vreți să vedeți și auziți cu simțurile voastre proprii, pe viu, o astfel de reinventare și experimentare, mergeți pe 5 februarie la expoziția Pagini Sonore.
Ce mi se pare fascinant este că artista recunoaște, se lasă, te îndeamnă să o reciclezi, să o ironizezi, să râzi de ea, să începi să hahaha pentru ca pe la jumatea gândului să ți se facă așa un pic limpede că de fapt… stai, de cine vorbim noi aici?
Asta a fost o probă pentru Artistul plastic, din plastic. Reciclați-mă!
https://photos.app.goo.gl/9sQZ1Q3uZUaQZPpJ7
Artistul plastic ne spune să îl reciclăm, ca pe plastic, și mi se pare foarte bun îndemnul, haideți să vedem cum putem (re)folosi frumosul și sensibilitatea, adevărul și luciditatea din ei, din noi. În lumea asta copleșită. De minciună și plastic. Să ne (re)descoperim artiștii. Plastici. Arta lor ne poate salva. Mesajul lor ne poate trezi. Oglinda lor poate porni vindecarea.
Foto: Marilena Murariu
Iar mesajul din picturile Marilenei Murariu este medicament amar, dar foarte puternic și de cele mai multe ori nu are nevoie să fie explicat, decodat. Vorbește pur și simplu clar. Răspicat.
Mai ales în arta profund reflexivă și critică față în față cu generali, președinți, și Elene. Despuiate pe interior. Cu adevărul la vedere.
Foto: Modernism.ro
Am pus totuși întrebarea de prostănac:
Ce a vrut să zică autorul în seria de Politice?
”Multă lume face artă așa-zis politică, toți, că nu știu ce. Dar când te uiți la lucrările lor, nimic explicit, nu spun mare lucru.
Aș spune că eu nu fac artă politică, pentru că eu nu țin cu nici un partid, deci nu este. Faci artă politică când ții cu unii sau cu alții. Eu am dat în toți.
Deci să ne uităm la caricaturile din interbelic, da? Spuneau clar ce aveau de spus. Iser sau cine mai făcea atunci caricaturi la ziar. Tonitza, Băncilă, făceau muncitorul, deci el spunea clar.
Acuma nu e corect politic să spui ce vrei să spui.
Ori eu le-am trântit-o.
Cu riscuri mari, adică eu nu mai primesc pentru așa ceva, nici săli, nici nimic. Ăia fug de mine.
Elenele au fost cele mai ”puternice”. Elenele, da, au fost…
măcar am o satisfacție că lucrarea este acum în pinacoteca Muzeului Municipiului. Singura care, adică nu, două. Una, cea care a fost pe coperta cu Am învins, am vândut-o unui colecționar. Și cea de la muzeu am donat-o. Am fost mândră pentru că mi-au cerut să o donez. Și va rămâne.
Foto: modernism.ro
Toată lumea mă întreabă: ”nu-ți faci catalog?”, ce să faci catalog cu din astea [arată spre copaci și aripi], nu-mi trebuie. Posterității nu-i trebuie.
Vreau să îmi fac un catalog, pe banii mei, fără să iau un ban de la nimeni, ca să nu fiu înjurată, numai cu astea. Pentru că astea într-adevăr vor rămâne. Pentru că nimeni n-a mai făcut. Toată lumea spune că vai, nu a mai făcut nimeni, dar consecințele… le trag eu, dar măcar să știu că rămâne și poate peste 50 de ani cineva o să descopere lucrul ăsta și o să spună, uite, asta e tâmpita aia, nebuna care… ”
Și completez eu: care a avut curajul de a spune clar ce a avut de spus despre corupția ubicuă, încuscriri oriunde și tot timpul, curvăsărie și alte încrengături general-istice și securistice din politica românească. Atât de puternic mesajul că un general e peste tot, în orice colț, în orice poză. În noi, și în ei, deopotrivă. Diferit, desigur, pe noi ne macină, pe ei îi crește. De noi râde, cu ei râde. Ghem mafiot și paranghelie ca la nuntă sau botez perpetuu de corupți. Can-can de vicii.
Expoziția DESPRE ELENA ÎN GENERAL ar face furori și acum, dacă ar mai avea curajul vreo galerie să o expună. Dar nu, noi: georgel, georgel. Deși, imaginile de la televizor acum mi se par caricatura picturilor Marilenei Murariu.
Foto: modernism.ro
Undeva între politice și autoportret, cam ca în lumea de acum, care ne reflectă întru totul, s-a născut ultima expoziție a artistei, care e un statement decisiv.
Auto-reflexivitatea din ultimele expoziții cu autoportrete e atât de dură și candidă în același timp. Atât de haioasă și de chirurgical (auto)ironică pentru noi, ca români.
E ca un palimpsest din acela psihanalizabil al unei întregi societăți. Iei fiecare grimasă, fiecare gest și descoperi că nu e al artistei, e al nostru, ba nu, e al lor, al corupților, ba nu, e al ei sau al meu? Deși e al ei, are trăsăturile lor. Iei fiecare semnificație, fiecare simbol. Și nu e interpretarea societății, ci a artistei. Sau, cum era? și viceversa.
„Fascinată de mine însămi”, ArtSafe, foto: curatorial.ro
Foto: Marilena Murariu – Lucrarea: ”M-a făcut mama artistă”
În expoziția ”Fascinată de mine însămi”, e pur și simplu dureroasă contopirea… plastică, desigur. artistică, desigur. Contopirea cu? Cu rima. Nu am găsit altă rimă. Nu am văzut altceva în oglindă. Ce să văd?
Lumea politică e contopită în expresiile autoportret ale artistei. E jucată. E oglindită. E de acolo și din toți. Lucrările acestea sunt un joc de teatru în care artista ”se” joacă în toate rolurile. Și nu scapi de tentația de a mima expresiile, de a căuta cine le face și cât de des le afișează. Deci jucăm și fiecare dintre noi în piesele asta…
Vă garantez că nu puteți sta puțin în fața unui singur tablou, pentru că e o muncă grea să descifrezi mesajul subtil și să separi ironia de realitatea atât, dar atât de crudă. Și să decodezi legăturile, de ce sunt atât de diferite în culori, de ce culorile astea? Hmm, uite un gest care mi-a scăpat. Dar privirea? Dar rictusurile gurilor.
„Fascinată de mine însămi”, ArtSafe, Foto: curatorial.ro.
Arta Marilenei Murariu e chiar ca o economie-artă circulară, e un proces continuu și viu de procesare a realității, de interpretare a ei, de metabolizare a ei. Cam ce facem fiecare dintre noi cu tot inputul acesta diluvial de informații, de false news, de AI, de dezinformare, de grobianism în gândire și exprimare pe social media, de incontinență paranoidă la unii candidați la președinție.
Totul intră în malaxorul artistei și totul se transformă. Parcă mai cu sens, mai clar.
Foto: Marilena Murariu
Dacă vreți să vedeți pe viu transformările și reciclările și metabolizările, să căutați în oglindă pe cine, ce și de ce a vrut să spună autorul, ce-au făcut cu mințile noastre, mergeți pe 1 și 2 februarie la Galeria 8 Complex Corbeanca. Nu veți regreta.
