Sau, hai să zicem că nu tace. Dar e mai mult preocupată de bombele cu efect întârziat aruncate strategic în spațiul public de un fost premier care se vrea președinte, deși, la un moment dat, toată țara era în stradă cu plăcuța suedeză la purtător.
Rusia, despre care serviciile au spus că poartă împotriva țării noastre un război informațional și despre care presa a demonstrat că ne poartă sâmbetele într-un mod fățiș, nu mai are loc în nicio discuție. Poate tot așa, tangențial. În funcție de cât de tare ne plac candidații. Sau nu.
Și atunci de ce s-au mai anulat alegerile alea? De ce ne-am mai complicat cu salvarea democrației? Trebuia s-o lăsăm așa. Că nu sunt, până la urmă, nici rușii ăia oameni răi. Că doar ne spun pe Tik-Tok că ne plac foarte mult. Sunt aproape îndrăgostiți. Mai ales un băiat. Vladimir. El ne zice pe limba străbunilor noștri că e acolo pentru noi și dacă ne doare capul la trei dimineața, și dacă ne pune UE să mâncăm greieri sau furnici, și dacă avem nevoie de o pastilă sau de o poveste înainte de culcare. Și, cumva, ai noștri, ca brazii, sunt relaxați.
Chiar dacă, de exemplu, o judecătorie din Chișinău s-a pronunțat, în primă instanță, e adevărat, că un fost ministru al Republicii Moldova nu are de ce să retracteze declarația potrivit căreia Simion s-ar fi întâlnit cu spioni ruși la Cernăuți. În plus, într-un interviu acordat recent publicației noastre, acel ministru ne spunea că directorul SIS a prezentat guvernului moldovean un dosar al lui Simion, care proba motivele expulzării lui din Republica Moldova, pe bază de întâlniri cu agenți de influență ai Moscovei. Că acel dosar a fost citit de mai multe persoane. Care păreau destul de lămurite cu privire la subiect.
Și că apoi s-a informat partea română. În 2014, mai exact. Din 2014 până în Anul Domnului 2025 a trecut multă apă pe Dunăre, dar Simion a putut candida. Și are candidatura validată, chiar dacă a amenințat judecătorii cu jupuirea. Sigur, Simion, știindu-se cu musca pe căciulă, se aștepta să nu fie validat. Probabil chiar și pentru el a fost o mare surpriză că i s-a permis să candideze. În general, nu doar acum. De asta a luat-o și pe Anamaria lângă el atunci. Că el s-a gândit că poate încă statul român mai are niște semne de sănătate prin punctele esențiale. Dar n-a fost să fie.
Și mă uitam în spațiul public al acestor zile. Și vedeam temele majore ale campaniei. Păruielile din USR, abandonarea absolut jenantă a Elenei Lasconi în focul cursei electorale de către propriul partid, discuțiile dintre Nicușor Dan și soacra lui, talibanizarea reformiștilor pe internet, declarațiile lui Ponta despre un eveniment de acum 11 ani, pentru că a fost amenințat de Anca Alexandrescu că va dezvălui o poveste din trecutul din care și ea a făcut parte, cearta lui Ciolacu și Traian Băsescu. Toate astea au fost temele majore de dezbatere în campania reluată a prezidențialelor din România. Reluată pentru că… Rusia! Dar azi nimeni nu vorbește de Rusia, deși Rusia e peste tot, inclusiv în modul în care toate narațiunile de mai sus pătrund în spațiul public și provoacă dezordine și haos. Căci asta vrea Rusia. Dar nouă nu ne pasă. Noi suntem cu temele majore ale campaniei în minte și în suflet. Mai puțin cu Rusia.
Și știți ce? Poate, în realitate, nici nu prea avem noi o problemă cu Rusia. Sau poate chiar n-o considerăm o problemă. Sigur, aici e undeva o situație de bipolaritate, căci atunci, dacă nu ne temem de ruși, de ce am mai anulat alegerile?
De ce n-am vrut noi să mergem până la capăt, cu pionul de bază al Rusiei la butoane, că ați văzut, ne spunea povești cu o voce montonă, calmă, măsurată, ca niște lovituri de ciocan, ferme, dar nu puternice. Suficient de ritmice încât să ne determine să adormim și să visăm la o lume nouă, în care să ne deșteptăm și noi, în sfârșit.
Dar fără să ne ridicăm din pat și fără să facem eforturi mai mari decât acela de a face haz de necaz și de transforma orice tragedie într-o glumă bună.
