Zilele astea, actrița Ofelia Popii a înțeles pe deplin esența iubirii de oameni, căci iată cum oameni pe care nu-i cunoaște personal au început să-i scrie că ar scuipa-o pe stradă sau că i-ar sparge capul cu o cărămidă. De ce ar face niște oameni așa ceva, chiar și la nivel strict declarativ? Pentru că Ofelia Popii este Palazska, unul dintre personajele spectacolului “Proorocul Ilie”, care a trezit în ultimele zile atâtea controverse și reacții total aberante pe rețelele de socializare, dar și la nivelul unor instituții publice, cea mai importantă dintre ele fiind Biserica Ortodoxă Română.
Un val de ură s-a revărsat dintr-o dată asupra actorilor care joacă în spectacol, dar și asupra regizorului, care a fost nevoit să facă plângeri penale, pentru că nivelul de agresivitate i s-a părut periculos. Și ne trezim, iată, foarte aproape de scenariul care a stat la baza filmului “Actorul și sălbaticii”. Niște oameni ai teatrului ajung să cunoască agresivitatea unor oameni manipulați, care nu înțeleg ideea de act artistic și nici nu sunt îndrumați s-o facă de către liderii lor, care folosesc acum radicalizarea ca instrument de câștig personal.
Și astfel, povestea spectacolului atât de comentat în ultimele zile devine parcă o oglindă a ceea ce ni se întâmplă astăzi nouă. Și poate de aceea spectacolul acesta a ajuns să deranjeze atât de mult, încât a trezit inclusiv reacția BOR.
Am purtat pe această temă un dialog cu actrița Ofelia Popii. Încercând să aflu de la ea ce e atât de spectaculos în piesa de teatru discutată cu pasiune și violență în ultimele zile, cum trăiește ea acest timp al urii dintre noi și, nu în ultimul rând, cum explică toate lucrurile pe care le vede acum, în reacție la actul artistic din care face parte.
Carmen Dumitrescu: Cei mai mulți dintre oamenii care vorbesc despre spectacolul Proorocul Ilie nu l-au văzut. Nici eu nu l-am văzut, presupun că mai e timp, de vreme ce abia a fost premiera…
Ofelia Popii: Asta e interesant, de fapt, că nu a fost premiera acum, așa cum multă lume are impresia. A trecut cam o lună și jumătate de la premieră. De fapt, premiera a fost pe la jumătatea lunii februarie.
Care a fost rolul tău în piesă?
Personajul meu este Palazska. Noi nu ne spunem pe nume în spectacol, tocmai pentru că Botond Nagy n-a vrut să atragă atenția asupra personalității individuale a personajelor, ci a vrut cumva ca cei care se pot recunoaște un pic în personaje să se recunoască. Personajul meu e o tărancă din grupul de țărani care ajung să creadă că profetul din satul lor e Iisus și ei trebuie să răscumpere păcatele omenirii prin răstignirea lui și așa să rămână în istorie. Și ajung să joace rolurile din Biblie, de pe drumul Golgotei. Palazska primește rolul soției lui Pilat, dar ea cumva ajunge să joace și rolul Mariei Magdalena inconștient și involuntar. Ei tocmai i-a murit soțul și e într-o stare de confuzie emoțională. Oricum, trebuie punctat faptul că partea psihologică a personajelor nu e foarte detaliată în spectacol.
Este un spectacol de teatru care, până la urmă, deschide ochii publicului asupra fantismului religios și extremismului?
Arată cum un bulgăre se poate rostologi rapid și poate crește ca un monstru, în momentul în care există interese. Pentru că apar aici mai multe idei. De exemplu, apar lideri de moment care manipulează evenimentul, tot printre cei săraci cu duhul. Adică ei se manipulează unii pe ceilalți, crezând că astfel pot conduce și pot ajunge primii în istorie.
E, deci, o oglindă a ceea ce se întâmplă azi în societate…
Dacă am avut o reținere artistică, atunci aceea a fost a credibilității. M-am gândit că lucrurile se întâmplă totuși mult prea repede. Că iată: capătă proporții biblice un eveniment care pornește dintr-un accident. E credibil sau trebuie să arătăm că trece timpul între momente? Iar acum mie mi se pare că realitatea ne-a întrecut, ne-a dat o lecție, o palmă peste față. E halucinant, efectiv, cât de rapid se rostologește, de fapt, bulgărele. Eu, când au început să apară reacțiile astea, eram la repetiții. Și a trecut dintr-o repetiție în alta și vedeam că se adunau mesajele. Am crezut că sunt niște glume, nu le-am deschis atunci, că lucram. Am zis că le deschid pe seară, să mă relaxez. Și seara nu-mi venea să cred! Nu înțelegeam când s-a întâmplat treaba asta. Și deja lumea vrea să mă linșeze. Primesc amenințări.
Ai primit tu personal astfel de amenințări?
Am primit toți. E ceva foarte ciudat. Adică, dacă tu interpretezi vrăjitoarea într-un spectacol, o faci pentru că tu știi că omul, când se duce la teatru, face diferența dintre tine, ca om, și personaj. Adică n-o să te oprească pe stradă să te omoare că ai făcut rău în spectacol unui alt personaj. Lucrul ăsta îl înveți de mic: că la teatru există și personaje negative, pe care actorii le interpretează, ceea ce nu înseamnă că actorul e de acord cu ce face personajul. Tu înveți cum nu se face și, pentru a învăța acest lucru, ai nevoie ca cineva să reprezinte, să joace, acele personaje negative. Tu înveți asta la grădiniță.
Da, mie nu-mi vine să cred că pun un actor în situația de a explica asta public…
Da… Că tu, ca actor, nu dai socoteală legii pentru ce face personajul, că, de fapt, teatrul e amoral și dincolo de legislație, pentru că tu nu faci în viață ce face personajul pe scenă. Nu știu, reacțiile care au apărut la acest spectacol te blochează, pur și simplu. Și asta venind de la oameni maturi, unii chiar colegi, că s-au trezit și colegi care nu prea practică și pot bănui că sunt alte rațiuni pentru care ei reacționează așa ca să devină vizibili și importanți, exact ca și personajele noastre. Că au apărut public acele cinci secunde cu acel striptease, dar momentul acela, în contextul general, are sens. În scena următoare se și vorbește despre asta: “Oamenii își vor aminti de noi!”, indicând o dorință de a deveni celebri a unor oameni mărunți. Și atunci strict momentul acela este o idee. Și, Doamne iartă-mă, dar ăia nu sunt niște prelați, sunt niște țărani care au cioplit o cruce și sunt în drum spre ceva, iar pe drum se opresc și spun sau fac lucruri. Personajului meu, de exemplu, am fost foarte atentă să îi dau nota asta de discrepanță între ce spune și ce face. Lucru pe care îl întâlnim foarte des. Adică îi dojenește pe ceilalți spunând “Măi, nu înjurați! Uite crucea!” și pup crucea și câteva secunde mai târziu, când mă doare spatele, mă așez cu fundul pe cruce. Adică crucea devine un obiect oarecare pentru mine. Dar nu eu fac asta în biserică. Da, sunt de acord că e un simbol, dar pe scenă e simbol artistic, nu-și păstrează doar conotația de simbol sacru. Tu poți pe scenă să te folosești de niște simboluri care sunt în memoria colectivă și să le dau un cu totul alt sens. Ceea ce în viață n-ai face, bineînțeles că n-ai face, dar doar pentru a transmite o idee.
Păi vorbim despre artă și despre forțarea unor bariere pentru a transmite o emoție.
Asta nu înseamnă o bătaie de joc la adresa simbolurilor.
Sigur că nu e. Imediat după ce au apărut aceste reacții recente pe rețelele de socializare la spectacolul vostru, au apărut și reacții din partea BOR, din partea AUR, care cere chiar retragerea piesei, chiar și din partea ministrului Culturii care zice că ar trebui să implice funcționarii din minister în gestionarea spectacolelor de teatru. Cum vezi reacțiile astea?
Sunt reacții oportuniste, având în vedere că suntem într-o perioadă a alegerilor. Efectiv așa le văd. Sunt reacții absolut bazate pe un interes imediat de a câștiga simpatii și votanți. Dar, după părerea mea, toți cei menționați de tine își depășesc total atribuțiile. Nu poți să interzici un spectacol. Mai ales unul pe care nu l-ai văzut, dar și dacă l-ai văzut, ai toate drepturile din lume să nu-ți iei bilet și chiar și să ieși din sală. Tu, în momentul în care ceri interzicerea unui act artistic, încalci drepturile spectatorilor care au iubit act artistic și poate înțeleg ceva din el. Și libertatea mea, de artist, de a mă exprima. Nu pot spune că noi le încălcăm lor libertatea religioasă. Mi se pare… Cum Dumnezeu facem asta? Ajungem în punctul în care cineva o să zică: “Existența ta mă enervează atât de tare, ia dispari!” Și în al doilea rând, de unde până unde opinia ta este mai importantă decât opinia altuia? De ce s-ar interzice un spectacol pe lumea asta numai pentru că ție nu-ți place?
Mi-am amintit zilele astea, în contextul acestei discuții, de filmul Actorul și sălbaticii. Crezi că se repetă niște tipare greșite din istorie? Și dacă da, ești îngrijorată?
Da. Sunt îngrijorată de lipsa de curiozitate a oamenilor, în primul rând. De cât de orbește pot trăi. Că da, e bine să ai convingeri, dar e bine să ai și îndoieli. Noi asta facem: doar ridicăm niște probleme. Iar tu, dacă ești curios, ai o șansă să înțelegi. Eu nu zic că toți cei care s-au revoltat s-au regăsit, deși atunci când ceva te revoltă trezește ceva în interiorul tău. Dar nu vreau să zic că unii fug de propria imagine. Însă, chiar dacă ei nu se regăsesc, sunt oameni care se regăsesc. Hai să-i cunosc, să-i înțeleg! Adică, doar vino și pune-ți niște întrebări, în contextul în care stai în sală. Și e foarte ușor să ai o reacție imediată. Mi-a zis unul că dacă mă prinde pe stradă, mă scuipă sau îmi sparge capul cu o cărămidă. Bun, nu s-a putut abține și a avut o primă reacție violentă. Dar apoi, după ce s-a calmat, trebuia să gândească. În plus, mai e ceva, apropos de atitudinea asta, nu e doar rolul teatrului, ci și al celor care ne conduc, de a ne ajuta să ne înțelegem unii pe alții? Rolul meu, ca actriță, și rolul teatrului este de a ne face să ne cunoaștem unii pe ceilalți și așa să ne înțelegem. Dar pentru asta trebuie ca cineva să explice omului când se irită nu că e un “incident regretabil”, ci că este un spectacol de teatru care ridică întrebări și poate ar trebui să ne oprim o clipă, să respirăm, să ne calmăm și să ne întrebăm. Atât. Nu știu de ce un spectacol de teatru ar fi privit ca “o problemă” sau ca “un incident”. E ciudat rău!
În afară de Botond Nagy, a mai făcut cineva dintre voi plângeri penale?
Nu știu. Eu n-am făcut. Dacă e ce noi reușim să devenim prin meseria asta e că ajungem să iubim oamenii cu totul. Cu toate fețele lor. Eu, cel puțin, de asta fac meseria asta: pentru că îmi sunt îngrozitor de dragi oamenii. Și zic “îngrozitor”, pentru că e dureros uneori. Dar, pentru că vreau să înțeleg toate pornirile, chiar și pe cele cu care nu sunt de acord, încerc să înțeleg toată paleta de personaje posibile. Și cred că asta mă îmbogățește și pe mine. E dureros când cineva te acuză și poate e normal ca primă reacție, dar apoi oamenii ar trebui să și înțeleagă actul artistic.
Toată povestea asta se întâmplă într-un context de maximă radicalizare socială, ajunsă la un nivel pe care eu, personal, nu l-am mai trăit. Crezi că sunt interconectate evenimentele?
Radicalizarea asta vine din ceva. Eu cred că ei au acum o voce, pe care noi o auzim. Dacă a fost undeva o greșeală de-a lungul timpului, atunci trebuie spus că acești oameni au existat tot timpul și a fost mereu o prăpastie între intelectuali și oamenii simpli. Doar că oamenii simpli nu aveau o voce sau vocea lor era una slabă, în comunitatea lor. Acum, datorită faptului că au și ei acces la Internet, am aflat și noi unii de alții. Și ăsta e un lucru bun. Un lucru rău e că se întâmplă și în realitate ce se întâmplă în spectacolul nostru: anumiți oameni se folosesc de ei pentru profit personal. E cumva de înțeles fenomenul, pentru că furia este mereu întreținută. Eu cred că omul normal poate înțelege orice, cu simpla condiție de a nu i se susura în ureche ce să înțeleagă. Și aici e problema: în lupta intereselor. Capacitatea de a evolua este mare, doar că e important să avem un dialog unii cu alții. Problema e că dialogul poate avea loc doar cu sprijinul liderilor. Eu degeaba aș avea acum în public un om care vrea să îmi spargă capul cu cărămida pe stradă. Că el n-o să înțeleagă. O să tragă exact concluziile pe care le-a tras înainte. Și mai e ceva: de ce s-a cerut demisia conducerii Teatrului Național, când Teatrul Național e într-o ascensiune incontestabilă. Sunt spectacole pentru toate gusturile, cererea la bilete e uriașă, incomparabilă cu aceea din ultimii ani. Asta cu cerutul demisiei pare iar o chestiune oportunistă și, odată lansată, se trezesc unii care nu știu și nu înțeleg și o propagă, deși e aberant. Acum, după apariția acestor reacții, ar fi nevoie de o comunicare din partea BOR. Acum ar fi nevoie, când lucrurile au devenit violente, nu? Nu acum Biserica trebuie să vină și să zică: “Nu e normal, mă oameni, să vă sfâșiați unii pe alții!”? Nu să mă dojenească pe mine, ca actriță, că mă exprim artistic în teatru. Că nu m-am exprimat în afara mediului meu.
