Am mereu un nod în gât când stau la semafor. Nu tot timpul întâlnesc oameni care să mă ajute să traversez, mai ales dacă e aglomerat.
În România, m-am obișnuit cu semafoarele care se aud doar din punctul în care sunt amplasate, iar sunetul e atât de slab încât abia îl disting în zgomotul traficului. Nu e peste tot așa. La Paris, semafoarele vorbesc. Se activează doar prin apăsarea unui simplu buton de pe o telecomandă. Nevăzătorii o primesc gratuit de la primărie. Pe stâlpii de la semafor se află niște balize sonore. Ele anunță numele străzii și culoarea, „roșu pietoni”, și strada pe care te afli, iar când se face verde, pornește un „bipăit” puternic care te ghidează până traversezi.
Această primă interacțiune cu capitala Franței mi-a arătat din start că regulile independenței sunt diferite acolo. Dar, înainte să intru în detalii, cred că ar trebui să facem un pas înapoi, pentru a-ți povesti cum a început totul.
Planul inițial a fost simplu: am plecat în Franța la prietena mea, Ariana, cu intenția de a descoperi „o săptămână din viața unui nevăzător la Paris”. Ceea ce trebuia să fie un articol s-a transformat însă rapid într-un adevărat maraton al autonomiei.
Am ajuns la mijlocul săptămânii, așa că joi dimineața, la ora 10, am pornit spre magazinul cu produse pentru nevăzători AVH (Association Valentin Haüy). Un traseu care pentru mine părea o adevărată expediție a fost mult mai simplu decât credeam. Am luat autobuzul, apoi un tren RER, apoi două linii de metrou. La fiecare corespondență, personalul de la asistență ne aștepta deja pe peron, fiind anunțat înainte prin stație. Dacă cineva uita de noi, pe fiecare peron există un covor tactil care te ghidează spre un buton de asistență montat pe perete. Apeși, spui unde ești și cineva vine să te preia.
Vineri, am testat serviciul PAM. Este un fel de taxi pentru persoanele cu mobilitate redusă. Te înscrii, anunți că ai nevoie de o mașină să te preia și te duce la destinație. Așa am ajuns la o școală primară, unde Ariana a luat un interviu pentru cercetarea ei despre cum activitățile în natură reduc dependența de ecrane la copii. Acest interviu face parte din „proiectul internațional”, o disciplină care în Franța înlocuiește licența clasică la unele specializări, pentru care studenții se pregătesc încă din anul I. Am plecat de acolo cu niște crenguțe uscate cadou, pe care trebuia să le punem în apă să prindă rădăcini, fiind astfel chiar noi implicate direct în ceea ce am aflat de la cei intervievați.
În weekend am fost la AccessiJeux, o ludotecă unde am descoperit un sistem de adaptare a jocurilor bazat pe notația romană. De exemplu, cifra cinci era un cerc cu un punct în mijloc, iar șase era cercul cu un alt punct dedesubt. Nu trebuia să știi Braille ca să poți juca diferite jocuri cu familia sau prietenii.
După un weekend relaxat și o zi de luni dedicată temelor, marți am pornit la ora 7 dimineața spre Universitatea Paris Nanterre. Am asistat la cursul despre bugetul proiectului internațional, unde echipele de studenți își planificau costurile și sursele de finanțare pentru implementarea ideilor lor într-o țară străină. Miercuri, la un seminar, am văzut cum o prezentare care mie mi s-a părut de nota zece a fost considerată una dintre cele mai slabe din clasă. Mi-am dat seama că nivelul de evaluare în sistemul francez este mult mai riguros decât ceea ce cunoșteam de acasă.
Momentul care m-a marcat cel mai tare a fost însă joi, la Institutul Saint-Louis. În timp ce Casa de Asigurări din Franța decontează taxiul care o duce pe Ariana la aceste ședințe, considerând mobilitatea un drept medical, eu m-am gândit la contradicția de acasă. La noi, statul îți dă un însoțitor ca să te aibă în grijă, dar pare că se sperie dacă încerci să fii independent. Acolo, am povestit cu Ariana despre ce înseamnă reabilitarea.
„Ce faci concret acolo, ce s-a întâmplat în cele două ore pe care le-ai petrecut la institut?”, am întrebat-o pe Ariana. „Am avut o ședință cu un psihomotrician în care am vorbit despre expresiile faciale pe care le au oamenii și despre cum încercăm să ne dăm noi seama, nevăzând expresiile lor faciale, ca să îi înțelegem mai bine pe cei din jur, ce vor să ne transmită. Am făcut asta sub formă de jocuri de rol. Ea imita o emoție și eu trebuia să-mi dau seama care e, iar după aceea invers, ca să învăț să transmit prin gesturi și prin expresiile faciale, să nu rămân neutră. Era o situație în care primeam un cadou de la cineva și eu de obicei nu exprim nimic. Eram ceva gen: «OK, merci» și cam atât. Fața mea nu exprima absolut nimic și unii oameni pot percepe asta ca și cum aș fi dezinteresată, plictisită, sictirită, fără chef. Având în vedere că noi nu vedem ce se întâmplă, ce expresii au unii, practic te învață să îi răspunzi cu o expresie care se potrivește”, a spus Ariana
Tot atunci, la ergoterapie, Ariana a învățat cum se adaptează jocurile cu un sistem pe care și-l poate crea singură acasă, folosind suporturi de cărți sau table magnetice, pentru a nu se pierde firul jocului așteptând după nevăzător.
Singură prin Paris
Ultima mea zi la Paris a fost despre drumul spre casă. Am călătorit singură, dar nu m-am simțit nicio secundă în pericol. Odată ajunsă la aeroport, am solicitat asistența pe care o selectasem încă de când mi-am cumpărat biletul. Un domn simpatic m-a preluat de la check-in și, în timp ce conversam în franceză, m-a întrebat respectuos dacă am nevoie de fotoliu rulant sau dacă pot urca scările. M-a condus prin poarta de securitate, explicându-mi în permanență ce se întâmplă cu bagajele mele pe bandă, oferindu-mi o hartă mentală a spațiului prin care treceam.
După ce m-a condus până la locul meu din avion, i-am scris mamei că am urcat. În România era deja ora 21.30, în timp ce în Franța soarele încă nu apusese. Răspunsul ei m-a enervat pe moment: „La ora asta? E cam târziu!”. Mi-am dat seama repede că reacția ei nu venea din răutate, ci dintr-o dorință de protecție care apare atunci când nu știi că se poate și altfel. Părinții mei nu mă văd zi de zi cucerind aceste mici libertăți. Acum un an, nici nu le-am spus că am mers singură cu metroul prin Paris. Când au aflat, au fost surprinși, dar au înțeles că, indiferent de grijile lor, eu voi continua să lupt pentru independența mea. A nu se înțelege că părinții nu mă susțin. Dimpotrivă, dacă nu mi-ar fi oferit oportunitatea de a încerca lucruri, probabil că nu s-ar fi trezit în mine dorința de a fi independentă.
Am aterizat în Timișoara cu o mică întârziere, dar asistența m-a preluat punctual. Un domn relaxat m-a condus spre ieșire. Eram puțin stresată pentru că telefonul nu mi se conecta la rețea și încercam să sun persoana care urma să mă ia de la aeroport. În timp ce vorbeam, m-am trezit că domnul îmi deschide portiera unei mașini. Am crezut că este vorba de transferul către terminal. După ce am urcat, nici n-am apucat să-mi pun centura că mașina s-a oprit. Domnul s-a dat jos și mi-a deschis din nou ușa. L-am întrebat amuzată ce a fost asta. Mi-a răspuns că trebuia să mute mașina și s-a gândit să mă ia cu el dacă tot mergeam în aceeași direcție, ca să nu se mai întoarcă după ea. Am râs. Era un amestec de firesc și improvizație care îmi amintea că am ajuns acasă.
M-am întors din Paris realizând că adevărata diferență nu stă în transport sau în sistemul universitar. Marea schimbare este dată de acest concept de readaptare pentru nevăzători care la noi nu există. Parisul mi-a arătat o săptămână din viața unui om care este antrenat, puțin câte puțin, să fie liber.
Corina Ciunae a fost beneficiar al Agenției Împreună. Este studentă la Comunicare și Relații Publice.
