După consultările de joi de la Palatul Cotroceni, președintele Nicușor Dan a povestit că un șef de partid i-ar fi spus: „Asta cu România e problema ta, cu partidul e problema mea”. Președintele nu a spus despre cine este vorba, dar nici nu contează.
Acesta nu este un material despre Nicușor Dan. Nu este nici despre Sorin Grindeanu, Dominic Fritz, Ilie Bolojan, George Simion sau despre vreunul dintre ceilalți lideri care s-au perindat în ultimele luni prin negocieri, consultări și conferințe de presă. Este despre ce spune o asemenea frază despre felul în care înțelegem partidul politic, pentru că nu este o firmă pe care liderul trebuie să o ducă pe profit sau un club privat al cărui unic obiectiv este să supraviețuiască următoarelor alegeri. În teorie, partidele politice sunt una dintre principalele legături dintre cetățeni și instituțiile statului: intră în alegeri pentru a ajunge în Parlament, formează majorități, susțin sau demit guverne, votează bugete și legi și decid, direct sau indirect, ce face statul cu banii și cu puterea pe care cetățenii i le-au încredințat. De aceea, despărțirea dintre „România” și „partid” este falsă din punct de vedere politic. Problema României este și problema partidelor tocmai pentru că ele au cerut și au primit puterea de a administra o parte din ea.
Bun, președintele a spus și că a văzut la partide „multă preocupare electorală și mult mai puțină preocupare pentru interesul național”. Sigur că un partid trebuie să se gândească la propriul electorat și trebuie să calculeze costul unei decizii. Și, da, este perfect legitim să refuze o guvernare sau o măsură cu care nu este de acord, dar există o diferență între a reprezenta interesele celor care te-au votat și a transforma fiecare decizie publică într-un calcul despre următorul sondaj.
Mai ales când calculul se face într-un moment în care România nu își permite luxul unei crize politice fără termen de expirare.
Fitch și Moody’s au legat explicit menținerea ratingului suveran al României de capacitatea autorităților de a continua consolidarea fiscală și de existența unei stabilități politice suficiente pentru aplicarea măsurilor. Standard & Poor’s are următoarea evaluare programată pentru luna octombrie. România se află încă în categoria recomandată investițiilor, dar aproape de limita inferioară a acesteia.
Amuzant… „România e problema ta, partidul e problema mea” funcționează numai până când fiecare face același lucru. Președintele își vede de Președinție, PSD de PSD, PNL de PNL, USR de USR, AUR de AUR și fiecare își optimizează procentul electoral. Iar România rămâne undeva între ele, în grija nimănui.
Și dacă facem anticipate?
Există, bineînțeles, și varianta alegerilor anticipate. Nicușor Dan nu a exclus-o, iar actualul blocaj face ca scenariul să fie discutat mult mai serios decât în trecut. Poate că anticipate ar fi, la un moment dat, soluția corectă, dar și ele costă bani, consumă alte luni și prelungesc perioada în care deciziile economice importante sunt luate într-un climat politic instabil. Iar rezultatul nu garantează rezolvarea blocajului. Poate produce o majoritate mai clară. Poate produce un Parlament la fel de fragmentat.
Sondajele actuale indică o creștere importantă a AUR, motiv pentru care eventualitatea unor anticipate este privită inclusiv prin prisma unei posibile consolidări parlamentare a partidului. Dar AUR nu vrea să guverneze, tocmai pentru că opoziția permite unui partid să critice costurile deciziilor fără să fie obligat să le suporte electoral în aceeași măsură ca formațiunile aflate la guvernare.
În fine, să ne întoarcem la subiect. Partidul este problema liderului său. România este problema președintelui. Dar, din momentul în care un partid cere voturi pentru a conduce România, România devine și problema lui. Altfel, ajungem la o formă foarte comodă de politică: puterea este a noastră, electoratul este al nostru, funcțiile sunt ale noastre, procentele sunt ale noastre. Iar problemele țării sunt întotdeauna ale altcuiva.
