Nu au electricitate și nu au nici semnal la telefon. Legătura cu ceea ce se întâmplă dincolo de munte este asigurată de familie, de vizitele copiilor și ale ginerilor, care vin aproximativ o dată pe săptămână, dar și de un radio de la care ascultă muzică și știrile. Din când în când, prin apropierea gospodăriei mai apare câte un urs, dar care nu atacă. Nici urșii, nici izolarea, nici lipsa curentului și nici cele două ore până la prima localitate nu îi fac să vorbească despre plecare.
Familiile pe care le-am vizitat trăiesc aici de generații. Părinții și bunicii lor au locuit în același spațiu, iar mutarea nu este privită ca o soluție firească la lipsa infrastructurii pentru că viața lor are propriul ritm, construit în jurul gospodăriei, familiei, credinței și luminii naturale. Când răsare soarele începe treaba, iar când se întunecă ziua se apropie, inevitabil, de final. În România în care programul unei zile poate continua aproape independent de anotimp și de ora la care apune soarele, aici lumina stabilește încă o parte din regulile vieții cotidiene.
Ar fi însă prea simplu să descriem acești oameni exclusiv prin ceea ce nu au. Nu vorbesc despre ei înșiși ca despre niște oameni abandonați și nici nu așteaptă ca cineva să îi mute într-un loc mai convenabil; au gospodărie, animale, copii care îi ajută, credință și un loc pe care îl consideră acasă. Aceasta este și una dintre contradicțiile mai greu de observat ale României anului 2026. Într-o țară care discută despre digitalizare, inteligență artificială, independență energetică, prosumatori și tranziție verde, există încă mii de gospodării care nu au fost niciodată conectate la rețeaua de energie electrică.
Conform Registrului Electronic Național al Gospodăriilor fără Energie Electrică din România, realizat în aprilie 2024, în țară erau identificate 5.494 de gospodării fără energie electrică, în care locuiau 11.611 persoane. Dintre acestea, 4.777 aveau vârsta de până la 18 ani. Situația devine și mai complicată atunci când analizăm profilul acestor gospodării. Aproximativ 87% dintre casele fără energie electrică identificate în registru nu au cadastru, ceea ce îngreunează inclusiv intervenția instituțională. În 64% dintre cazuri, veniturile persoanelor care locuiesc în aceste gospodării sunt estimate sub venitul minim pe persoană și gospodărie, ceea ce înseamnă că simpla conectare la rețea nu ar rezolva automat problema: pentru o parte dintre familii, plata consumului ar putea deveni, la rândul ei, dificilă.
Nici accesul fizic nu este o problemă marginală. Pentru 53% dintre imobilele fără electricitate accesul este dificil, iar în 10% dintre cazuri nu există drumuri de acces. În astfel de situații, explicația pentru lipsa racordării clasice este relativ ușor de înțeles: extinderea rețelei până la o singură gospodărie sau până la câteva case dispersate pe distanțe mari poate presupune costuri foarte ridicate.
Dar explicația tehnică nu răspunde la întrebarea instituțională. Dacă extinderea rețelei clasice nu este posibilă, de ce nu au fost identificate și finanțate mai devreme soluțiile alternative? Dacă știm unde sunt aceste gospodării, cine trebuie să decidă ce tip de intervenție este potrivit pentru fiecare dintre ele? Și, mai ales, de ce rezolvarea unei asemenea probleme depinde încă, în multe cazuri, de inițiative private?
În județul Gorj, registrul identifica 47 de gospodării fără energie electrică locuite permanent. În Mehedinți erau 32, iar în Vâlcea alte șapte. Tocmai în aceste trei județe se desfășoară cea de-a XI-a etapă a programului „Energie pentru Viață”, implementat de Asociația Energia Inteligentă, prin care 26 de gospodării izolate urmează să primească sisteme fotovoltaice. Primele zece gospodării din această etapă au fost deja electrificate în Gorj.
Aici trebuie însă făcută o diferență importantă între relatarea unui proiect și evaluarea unei probleme publice. Faptul că o asociație poate instala sisteme fotovoltaice în gospodării izolate este relevant pentru că demonstrează că există soluții tehnice. Nu demonstrează că problema sărăciei energetice extreme este rezolvată și nici nu transferă responsabilitatea pentru accesul la energie către mediul privat. În ultimii șase ani, Asociația Energia Inteligentă spune că a electrificat 97 de imobile din 44 de cătune, aflate în 11 județe. Raportat la cele 5.494 de gospodării identificate în registru, dimensiunea problemei rămâne însă mult mai mare decât capacitatea unui singur proiect de a interveni.
Problema a fost suficient de mult timp aproape invizibilă încât, până recent, România nici măcar nu dispunea de o imagine centralizată clară asupra gospodăriilor fără electricitate. Registrul realizat în 2024, cu sprijinul Ministerului Energiei, reprezintă tocmai încercarea de a măsura această formă extremă de sărăcie energetică și de a crea o bază pentru intervenții publice. Dar existența unui registru nu electrifică singură nicio casă, căci următorul pas presupune finanțare, soluții adaptate fiecărui caz și, mai ales, asumarea responsabilității instituționale. Cele 5.494 de gospodării reprezintă un număr foarte mic raportat la totalul locuințelor din România. Tocmai acest lucru ar trebui să facă problema mai ușor de rezolvat. În schimb, dimensiunea redusă o face ușor de pierdut în statisticile naționale. Pentru o instituție, câteva mii de gospodării pot reprezenta o fracțiune infimă într-un raport despre gradul de electrificare. Pentru omul care locuiește într-una dintre ele, procentul național nu schimbă nimic.
La Padeș, organizatorii proiectului încearcă să lege această problemă și de simbolistica locului, de unde Tudor Vladimirescu lansa în 1821 Proclamația de la Padeș. Programul vorbește acum despre un nou angajament pentru electrificarea ultimelor gospodării fără energie electrică din România. Dincolo de comparația istorică, utilitatea reală a unui asemenea moment va depinde însă de ceea ce se întâmplă după ce participanții pleacă din munți. Pentru că oamenii de aici vor rămâne. Vor continua să își hrănească animalele, să asculte știrile la radio, să își aștepte copiii și să plece spre biserică înainte de răsărit atunci când vor să ajungă la slujbă. Probabil că nici instalarea unui sistem fotovoltaic nu le va schimba fundamental raportarea la locul în care trăiesc. Dar nici nu despre asta ar trebui să fie vorba.
Nu descoperim o Românie care a refuzat modernizarea și nici oameni care au decis să trăiască în trecut. Descoperim oameni care și-au păstrat locul, gospodăria și modul de viață, în timp ce infrastructura modernă s-a oprit undeva înaintea lor. Ei au rămas. Statul este cel care nu a ajuns încă până aici.
